Cristi Covrig este unul dintre numeroşii specialişti formaţi la secţia Artă Sacră a Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Staniloae“ din Iaşi. Înfiinţată în 1993, din iniţiativa PF Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, secţia Patrimoniu Cultural de la Iaşi, cum se numea iniţial, a format multe generaţii de studenţi care profesează acum ca pictori de biserici şi icoane sau ca restauratori de icoane, cărţi sau documente cu valoare de patrimoniu, în centre de profil sau în biblioteci din ţară şi străinătate.

Înfiinţarea secţiei de Artă Sacră de la Iaşi la începutul anilor â90, prima specializare de acest fel din ţară, a fost privită ca o necesitate, în condiţiile în care peste două treimi din totalul valorilor materiale ale patrimoniului cultural naţional din România este reprezentat de bunurile eclesiale, iar numărul redus de specialişti, mai ales în tehnica restaurării, nu acoperea volumul imens de muncă necesar păstrării, în bune condiţii, a acestui tezaur.

Zestrea lui Cristi Covrig

Povestea pictorului iconar Cristi Covrig este, în primul rând, una a descoperirii vocaţiei şi a investirii cu folos a talantului primit. Având şansa să crească într-o familie de buni creştini, Cristi a început să meargă de mic, alături de bunica sa, la biserici şi mănăstiri, unde a deprins dragostea pentru Dumnezeu, pentru rugăciune, pentru adâncimea şi tihna vieţii monahale, dar şi pentru frumuseţea veşmintelor bisericilor pe care le vizita.

De la fratele bunicii sale, Ion Nistor, sculptor la o mănăstire unde a vieţuit peste 25 de ani ca monah, a deprins apoi dragostea pentru frumuseţea artei religioase, iar acest fapt avea să-i rămână adânc întipărit în suflet, până în momentul în care, tânăr fiind, a trebuit să aleagă drumul pe care avea să îl urmeze mai departe.

În adolescenţă, alături de grupul său de prieteni din Paşcani, Cristi şi-a petrecut multe vacanţe la mănăstiri, în special la Horaiţa, în judeţul Neamţ, care devenise un loc de suflet. „Am avut norocul să întâlnesc oameni minunaţi, cu care am legat o prietenie extraordinară. Cu toţii aveam o educaţie sănătoasă, creştină, cu toţii iubeam liniştea sufletească pe care o descopeream în biserică şi încercam să înţelegem şi să pătrundem toate câte se întâmplau acolo. Ne bucuram nespus când părintele Clement, fostul stareţ al Mănăstirii Horaiţa, Dumnezeu să-l odihnească, văzând râvna noastră, ne alinta, părinteşte, «frate Cristi» sau «frate Ciprian». Nu pot să vă spun cât de mândri ne simţeam în acele momente şi cum ne străduiam apoi să fim şi mai de folos, dar să învăţăm şi rânduielile sau liturgica. Aceste lucruri s-au adunat într-o zestre foarte bună pentru devenirea noastră ulterioară. Ne-am încurajat unii pe alţii şi am considerat apoi ceva firesc să urmăm cu toţii cursurile Facultăţii de Teologie din Iaşi“, povesteşte pictorul păşcănean.

„Pictura icoanelor se învaţă în ani grei de muncă şi de studiu“

Până la 18 ani, Cristi nu a pus mâna pe penson. Ziua în care a pictat prima icoană, într-o încăpere a Bisericii „Înălţarea Domnului“ din Paşcani, unde slujea duhovnicul său, părintele protopop Pavel Postolachi, şi-o aminteşte ca pe o experienţă ce avea să descătuşeze toată ţesătura de imagini, de senzaţii şi trăiri adunate, în drumurile sale pe la biserici şi mănăstiri, în minte şi suflet. „Prima mea pictură îl reprezenta pe Sfântul Atanasie şi ţin minte că am făcut-o pe un carton. La început, am privit-o ca pe o încercare, ca pe o nouă experienţă, dar am simţit repede că, de fapt, asta îmi place şi asta trebuie să fac. A fost ca o puternică chemare lăuntrică, la care nu aveam cum să nu răspund. Atunci m-am hotărât cu adevărat să urmez cursurile Facultăţii de Teologie şi să învăţ să pictez icoane, pentru că acest lucru se învaţă şi se învaţă în ani grei de muncă şi de studiu“, spune Cristi Covrig.

Există două mari categorii de autori: „pictori“ şi „meşteşugari“

Licenţiat în Arte plastice şi Teologie, în 2003, şi urmând apoi un masterat în Restaurare-Conservare la aceeaşi Facultate de Teologie Ortodoxă din Iaşi, Cristi Covrig, ajuns acum la 35 de ani şi având o experienţă de mai bine de 15 ani în pictura religioasă, crede că în acest domeniu există două mari categorii de autori: „pictori“ şi „meşteşugari“. „Iconograful îşi hrăneşte arta din tradiţia şi din învăţătura Bisericii, iar personalitatea lui nu trebuie să eclipseze personajul reprezentat. Sfântul Ioan Înaintemergătorul spunea: «Trebuie ca El să crească şi eu să mă micşorez» (Ioan 3, 30). Aceasta este atitudinea pe care trebuie să o aibă un pictor de icoane. Fără smerenie, fără cunoştinţe solide de teologie şi, mai ales, fără rugăciune, nu ai cum să redai mesajul transcendent, esenţial, care diferenţiază, spre exemplu, o icoană bizantină de un tablou cu subiect religios. Rezumând, din punct de vedere tehnic, poţi să fii un pictor foarte bun, dar dacă nu îmbini tehnica cu studiul religios şi, mai ales, cu rugăciunea, nu te numeşti iconograf, ci meşteşugar. Am văzut icoane în care sfinţii apar reprezentaţi fără aureole sau alte greşeli flagrante, ce dovedesc o lipsă crasă de cunoştinţe teologice“, subliniază Cristi Covrig.

Este şi bucurie, şi evlavie, dar şi tulburare şi neputinţă

O zi de muncă din viaţa pictorului iconograf păşcănean nu poate începe fără rugăciune, singura modalitate prin care, spune Cristi Covrig, îţi poţi găsi liniştea şi poţi intra în starea necesară pictării unei icoane. „Nu e tablou, e o icoană. Când pictezi chipul Mântuitorului, te cutremuri! Treci printr-un şir de senzaţii greu de redat în cuvinte, pe care doar un iconograf le simte şi le poate înţelege. Este şi bucurie, şi evlavie, dar şi tulburare şi neputinţă, blocaje pe care nu ştii cum să le depăşeşti uneori. De aceea, pictarea unei icoane este, pentru mine, sinonimă cu postul, cu rugăciunea, cu spovedania, cu iertarea şi cu toate acele trăiri pe care orice credincios le are pentru a fi curat sufleteşte şi trupeşte. Altfel, nu aş putea reuşi“, spune pictorul păşcănean.

Iar Cristi Covrig a reuşit să îmbine într-un mod fericit talentul artistic, cunoaşterea teologică şi viaţa duhovnicească, lucrările sale ajungând cunoscute şi apreciate în multe colţuri ale Europei, prin intermediul expoziţiilor la care este invitat, an de an, în Danemarca, Norvegia, Marea Britanie, Olanda sau Italia. În Danemarca, de altfel, pictorul iconograf păşcănean predă, din 2007, şi cursuri de iconografie la o şcoală privată. „Este o şcoală multiculturală, cu elevi de diferite naţionalităţi. Merg acolo de două ori pe an şi susţin o serie de cursuri intensive, în care îi învăţ tainele picturii religioase bizantine. Este o bucurie şi o experienţă extraordinară pentru mine să pot împărtăşi cu alţi oameni iubitori de pictură religioasă ceea ce ştiu. Mi-aş dori să pot susţine astfel de cursuri şi aici. La noi, din păcate, şi ucenici îmi este greu să găsesc, pentru că mulţi sunt interesaţi în primul rând de partea financiară. Aceasta este o misiune, nu o meserie, le spun. Dacă nu o faci cu dragoste, nu ajungi nicăieri, pentru că a picta o icoană sau o biserică este o responsabilitate uriaşă pe care ţi-o asumi“, spune Cristi Covrig.

„Icoana cheamă pe credincios“

Când îl întrebi care este cea mai complexă icoană pe care a realizat-o, smerenia ia imediat locul mândriei artistului. „Toate au povestea lor, nu este una pe care să o faci uşor. Dacă pictezi un sfânt, spre exemplu, trebuie să începi prin a-i cunoaşte viaţa, învăţăturile, suferinţa şi lucrurile frumoase pe care ni le-a lăsat, dar şi să te laşi mânat în munca ta de harul sfântului. Şi vă fac o mărturisire: niciodată, când am pictat o icoană, nu m-am simţit singur. Nu am ştiut dinainte cum o să arate sau în cât timp o voi termina, dar întotdeauna a fost cineva care mi-a îndrumat paşii“, spune Cristi Covrig.

Icoana „Hristos în slavă“, inspirată de pictura Sfântului Cuvios Andrei Rubliov, considerat cel mai mare pictor de icoane al Rusiei, se numără printre lucrările monumentale ale iconarului păşcănean. O lucrare în care a investit atât de mult timp, efort şi trăire, pe care spune că nu ştie dacă le-ar mai putea repeta. „Am pictat timp de opt luni la această icoană, o operă mare, de peste un metru pe 90 de centimetri, cu scene din viaţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în care sunt prezente 107 personaje. Această icoană a fost apoi centrul unei expoziţii pe care am organizat-o în Anglia. După terminarea expoziţiei, am plecat într-un alt oraş, iar persoana la care urma să mă cazez, un preot anglican, mi-a cerut să vadă câteva dintre lucrările mele. Când a văzut icoana «Hristos în slavă», a căzut în genunchi, s-a închinat şi mi-a spus: «Îmi doresc ca această icoană să rămână la mine». Atât de adânc l-a mişcat, încât mi-am amintit ce spunea Sfântul Andrei Rubliov, pictorul care îmi place cel mai mult: «Icoana cheamă pe credincios»“, mărturiseşte Cristi Covrig.

„Când pictezi două ore încontinuu, este ca şi cum ai opera“

În prezent, Cristi, căsătorit cu Maria Magdalena, profesoară de biologie în Paşcani, şi tatăl unei fetiţe de 5 ani, Sara Cristiana, se împarte între familie şi munca pe care o face în atelierul de pictură, expoziţiile şi cursurile pe care le susţine în străinătate. Este fericit cu viaţa pe care o are şi recunoscător tuturor celor care i-au îndrumat paşii spre împlinirea vocaţiei sale. Spune că, odată apucat acest drum, nu mai poţi da înapoi, pentru că bucuria pe care o oferi şi cea care ţi se întoarce înapoi este prea mare. „Este o muncă foarte grea. Când pictezi două ore încontinuu, este ca şi cum ai opera, atât de mare este concentrarea şi intensitatea trăirilor lăuntrice. Dar asemeni bucuriei unui credincios după ce a primit Sfânta Împărtăşanie, la fel de liber, liniştit şi împăcat mă simt şi eu atunci când termin o icoană“, mai spune Cristi Covrig.

Meşteşugul iconografului, o formă de propovăduire

Iconograful, pe lângă talentul său de pictor, însuşirea tehnicilor de pictură şi a canoanelor (regulilor) iconografice se cuvine să fie un creştin ortodox evlavios, cu o viaţă curată, de rugăciune şi nevoinţe ascetice, întrucât meşteşugul lui este o formă de slujire în Biserică şi de propovăduire. Există şi câteva rugăciuni speciale pentru iconari. În Sinaxare aflăm, în mai multe rânduri, povestiri despre evlavia iconarilor şi darurile de care au fost învredniciţi pentru rugăciunea lor fierbinte şi pentru smerenia lor. Acolo unde ei îşi recunosc neputinţa de a duce la bun sfârşit o icoană, unii iconari, precum Iordache Nicolau, pictorul icoanei Maicii Domnului Prodromiţa de la Muntele Athos, se învrednicesc ca munca lor să fie desăvârşită printr-o minune. Icoanele astfel rezultate sunt numite „icoane nefăcute de mână omenească“. Icoanele urmează în general textul Scripturii sau al Vieţilor sfinţilor reprezentaţi în ele. Figurile personajelor reprezentate sunt recognoscibile după o serie de caracteristici specifice, codificate mai târziu în Erminiile sau manualele de iconografie. Scopul picturii nu este însă de a da o reprezentare carnală veridică, astfel încât figurile sunt reprezentate stilizat - ascetice, transfigurate, mai asemănătoare sfintelor moaşte decât chipului omului viu. Natura este şi ea redată stilizat, iar prezenţa sa are conotaţii simbolice bine stabilite şi este menită să transmită la rândul ei mesajul icoanei. Fondul icoanelor este de obicei auriu (pentru icoanele pe lemn) sau albastru (frescele), sugerând lumina dumnezeiască şi harul Duhului Sfânt în care sunt scăldate chipurile sfinţilor. Imaginea este bidimensională şi nu caută să redea perspectiva în modul în care pictura laică încearcă să o reproducă, potrivit realităţilor materiale. Dimpotrivă, icoana foloseşte perspectiva inversă: personajele reprezentate privesc spre credinciosul care, la rândul său, le priveşte, fiind considerate ferestre deschise spre împărăţia cerului, pe care o lasă să se întrevadă.

Sfântul Apostol Luca, cel dintâi iconar

Iconografia (termen provenit din limba greacă, în traducere „scrierea de imagini“) este arta creştină a picturii icoanelor ce reprezintă pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului, pe sfinţi, episoade din vieţile acestora, precum şi diferite episoade biblice, precum şi unele scene alegorice, în aşa fel încât acestea să nu rămână simple imagini, ci o formă de manifestare vizuală în timp şi spaţiu a realităţii dumnezeieşti invizibile.

Biserica Ortodoxă admite posibilitatea reprezentării în imagini a lui Hristos şi a sfinţilor, întrucât recunoaşte întruparea Fiului lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Cultul icoanelor, care a fost contestat în secolele VII-VIII, a fost restabilit definitiv la Sinodul al VII-lea Ecumenic. Pentru creştini, icoana nu este o simplă formă de reprezentare artistică, ci obiect de cult şi modalitate de ilustrare picturală a învăţăturii creştine.

Potrivit tradiţiei, cel dintâi iconar a fost Sf. Apostol Luca, care a pictat o primă icoană a Maicii Domnului, modelul tuturor celorlalte icoane ale acesteia. De aceea, el este considerat ocrotitorul iconarilor. Alţi sfinţi iconari au mai fost Sfântul Metodie, fratele Sf. Chiril, împreună-creştinătorii popoarelor slave (6 aprilie); Sf. Cuv. Alipie şi Sf. Cuv. Grigorie iconarul (8 august) care au trăit în Rusia în sec. al XI-lea; Sf. Lazăr iconarul din Constantinopol; Sf. Sfinţit Petru al Moscovei din sec. al XIV-lea (21 decembrie); Sf. Cuv. Andrei Rubliov (sec. al XV-lea, prăznuit pe 4 iulie), sau Sf. Nil Sorski.