Când te rogi trebuie să te opreşti puţin din când în când. Să fii liniştit şi să nu cugeti la nimic, după care iarăşi să urci sus, ca pe o scară. Te opreşti, iarăşi înaintezi, încet-încet, până când ajungi sus, ieşi la Lumină, ajungi la strălucire. Dacă ajungi sus, te simţi atras ca de un magnet, nu te lasă să pleci jos. Simţi bucurie. Numai atunci când întâlnesc (văd) acea strălucire (lumină) strig: «Am păcătuit! Am păcă­tuit!» Eşti cuprins de umilinţă. Trebuie însă să fii veghetor, ca un soldat ce poartă coif. Şi atunci simţi că eşti păcătos. Dacă simţi aceasta, atunci rugăciunea are o temelie bună.

Încet-încet ajungi în timpul celor întâi-zidiţi şi atunci înmulţeşti rugăciunile. O frână puternică în rugăciune este atunci când trupul tău este istovit şi nu mai as­cultă. Să evităm mânia şi să-L căutăm pe Hristos. Atunci suntem îmbrăcaţi în pla­toşă.

(Anastasie Malamas, Ca aurul în topitoare, traducere de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2012, pp. 50-51)