Care sunt, acum, teologii Bisericii? Sunt doar cei care au ajuns la vederea duhovnicească. Vederea duhovnicească este alcătuită din luminare şi îndumnezeire. Luminarea este o stare neîntreruptă, care există actualizată pe toată durata zilei şi a nopţii, chiar şi în timpul somnului (Cânt. 5,2). În timp ce îndumnezeirea este o stare în care cineva vede slava lui Dumnezeu şi care durează atât cât vrea Dumnezeu.

Cineva, care a fost luminat, poate să nu ajungă niciodată la îndumnezeire. Dumnezeu, care o dăruieşte, judecă dacă este necesar să conducă pe cel luminat la îndumnezeire. Şi faptul că nu conduce pe cineva la îndumnezeire poate însemna că aşa, adică fară atingerea acesteia, va fi mai bine pentru sufletul său, pentru că în cazul opus, starea de îndumnezeire putea să îi fi dăunat, d.ex., să-l fi dus la mândrie. Adică Dumnezeu conduce pe cineva la îndumnezeire atunci când nu va fi pus în pericol duhovnicesc şi atunci când îi este necesar, fie pentru a-l sprijini, fie pentru a-l întări, fie pentru a-l pregăti pentru o oarecare misiune.

Astfel experienţa îndumnezeirii nu este automată. Nu poate cineva luminat să o dobândească pentru că vrea să o dobândească. Cel luminat mai degrabă ezită să o ceară de la Dumnezeu. Însă atunci când îi va fi necesară, Dumnezeu se pogoară şi i-o dăruieşte, îi arată adică slava Sa, Lumina Sa cea nezidită. D.ex., un ascet trăieşte în pustie, izolat de oameni şi în multe lipsuri; şi aceasta pentru dragostea de Dumnezeu. Atunci, dacă s-a curăţit, vine Duhul Sfânt şi îl mângăie şi-i dăruieşte experienţa îndumnezeirii. Un ascet adevărat nu e niciodată singur, ci are cel puţin înlăuntrul inimii sale pe Duhul Sfânt care se roagă neîncetat şi îl însoţeşte în singurătatea lui aparentă. Aceasta este starea de iluminare. Atunci când singur Duhul Sfânt socoteşte că trebuie, atunci îi dăruieşte din vreme în vreme şi experienţa îndumnezeirii, atunci când are nevoie şi întrucât este spre binele său, d.ex., pentru a-l întări după un atac diavolesc. Aceasta se vede clar în vieţile sfinţilor. În aceste două stadii ale vederii duhovniceşti, în luminare şi îndumnezeire, cunoaşterea lui Dumnezeu este pur empirică. Nu este cunoaştere metafizică, adică rezultatul cugetării filosofice.

(Pr. prof. univ. dr. Ioannis Romanides,  Teologia patristică, Editura Metafraze, Bucureşti, 2011, p. 72-73)