Cartea care mi-a readus zâmbetul pe buze...

Prezentare de carte

Cartea care mi-a readus zâmbetul pe buze...

Citind mi-am dat seama însă că este o carte despre simplitatea curată a vieții. Fără ifose ori vulgara încercare de a impune un personaj. Îl înțeleg pe Radu Paraschivescu. Când îți iubești tatăl nu-l propui ca personaj, ci ca prezență continuă.

Radu Paraschivescu, Recviem vesel pentru tata (Humanitas, 2020, 191 pg.)

 

Pe Radu Paraschivescu nu ai cum să nu-l admiri. Se mișcă elegant în limba română și destăinuie din ea crevasele de rană în care o frângem. Neatenți. L-am citit întotdeauna cu bucuria unui elev conștiincios ce-și iubește Profesorul. De data aceasta, însă, mi-a redat zâmbetul. M-a eliberat din tristețe. Am avut nevoie de o singură zi, 14 mai, pentru a citi frumusețea de Recviem vesel pentru tata. Poate că mi-era dor de tatăl meu și aveam nevoie să îmi confirme cineva că și-a iubit tatăl la fel. Mi-a confirmat că un om destins – asta nu exclude explozia din când în când, mai ales în comentariile sportive, să zicem – nu se poate naște cultural decât dintr-un om destins. E sensul adânc al cărții. Un Radu Paraschivescu (Răducane, alint aproape sesizabil în timpan în timpul lecturii) copil și adolescent, student și profesor, descoperind mereu și mereu un tată-licean, un tată-copil, un tată-frondă atunci când presiunea pe omul ce creștea era nedreaptă. Merită citit și din perspectiva aceasta. Scurt tratat de părinție! O mamă fragilă, mereu aproape. Cu un joc secund îndulcit de bucătăria prin care salva tensiuni, dar și extrem de puternică în a discerne, alături de soțul său, prioritățile unei bune-creșteri din care, în ultimii ani, ne hrănim cei care iubesc Omul Radu Paraschivescu. Detectezi cu simplitate în carte un freatism de iubire tot mai rar în viețile cotidiene. Amestec de respect cu ironie salvatoare, atenție și uitare voită. Descoperi rădăcinile unei educații solide, inclusiv în jocuri de cuvinte ori dinaintea pieselor de Rummy, în prietenia cu un Titi Șmotru din Uranus – pe gradenele stadionului, în botezarea unor cantautori și în suportarea lor cu grația omului crescut în altă epocă, în sinceritatea iubirii fratelui și adorării soției... Un om întreg care face din creșterea întreagă a copilului-bărbat sensul discret al existenței sale. Nu. Nu avem de-a face cu o saga de metode și tehnici educaționale ori cu discursurile pline de penibil ale câte unui coach de cultură. Pur și simplu Paraschivescu (ăl mare) ne crește pe toți cu o sinceră oferire de sine. Cred că paginile legate de fotbal ar merita studiate de specialiști. Nu doar prin prisma datelor ori istoriilor – multe, trăite de mine împreună cu tata parcă – ci din prisma unei omenii fără sfârșit.

Personajele se sting ușor. Râsul sănătos – am hohotit de am speriat casa – e înlocuit de un oftat. Nu știu dacă de dor. De admirație? De drag? Un tată-poet ce-și lasă la îndemâna fiului sensibilitatea și o remarcabilă cultură. Nu doar generală. Poate de aici bucuria deplină a cărții acesteia. Și greutatea de a scrie câteva rânduri despre ea. Din acest aliaj de viață și moarte în care pare, doar pare, că învinge moartea ca o plecare. Citind mi-am dat seama însă că este o carte despre simplitatea curată a vieții. Fără ifose ori vulgara încercare de a impune un personaj. Îl înțeleg pe Radu Paraschivescu. Când îți iubești tatăl nu-l propui ca personaj, ci ca prezență continuă. Un soi de verb viu, conjugat la un prezent fără sfârșit. Nu-i joaca de sensuri (uneori prea dezbrăcate) a lui Mihai Vakulovski din Tata mă citește și după moarte (Humanitas, 2020, 131 pg.), ci exact un Recviem (ce corect sună: reverență postumă) cu adâncimi de Rai. Poate că m-am entuziasmat eu. Dar ce mai este cititul fără entuziasm? M-am trezit Duminica aceasta că-l pomenesc la Liturghie lângă tata. Zicând: Pomenește, Doamne, pe robul tău, tatăl lui Radu. În locul luminat de zâmbetul Învierii.

 

Sursa: tribuna.ro