Învăţătorul este dator să aplice constrângeri serioase ca să-l înveţe pe ucenic să citească nu pe silabe, ci „după sens”.

Cele valabile în cazul citirii cărţilor sunt valabile şi în ceea ce priveşte citirea „cărţii naturii”. Plecându-ne înaintea naturii, e totuna cu a ne pleca înaintea literelor. Idolatrizarea naturii, aceasta este lucrarea copiilor maturi. Întrebaţi-i ce însemnătate au lucrurile şi evenimentele, şi ei se vor uita la voi cu aceeaşi mirare pe care o are elevul de clasa întâi, pe care îl întrebaţi despre sensul cuvântului ce tocmai l-a citit.

Prin urmare se poate spune: oamenii care nu cunosc alfabetul se închină unui idol, iar cei învăţaţi se închină duhului. Pentru primii, fenomenele naturale sunt materiale şi realitatea lor este exprimată exterior, după mărime, culoare, denumire şi diferite alte raportări. Pentru cea de-a doua categorie, obiectele şi fenomenele naturale sunt simboluri, semne convenţionale creionând lumea spirituală; iar realitatea spirituală este sens, viaţă şi justificare fiinţială a acestor simboluri. Un astfel de om citeşte cartea naturii nu silabisind, precum începe să înveţe elevul din clasa întâi, ci după sens, pătrunzând înţelesul, semnificaţia.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Simboluri şi semne, traducere de Gheorghiţă Ciocioi, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 13-14)