Orice înţelegere a femeii sau a bărbatului (în afara căsătoriei şi chiar în căsătorie), percepută doar ca o sursă de plăceri trupeşti este considerată din punct de vedere creştin un păcat, căci el presupune despărţirea trinităţii firii omeneşti, îl transformă într-un obiect. Această atitudine mărturiseşte neputinţa controlării propriei voinţe. Soţia găteşte, iar soţul pleacă de acasă, pentru că ea nu poate să-i acorde atenţie suficientă. De asemenea, este considerat un păcat şi dorinţa de a nu mai merge acasă, unde îl aşteaptă soţia însărcinată sau obosită sau care plânge (poate chiar şi) fără vreun motiv întemeiat. Ne întrebăm atunci: unde este dragostea adevărată?

Căsătoria este sfântă atunci când este sfinţită de Biserică, când cuprinde toate cele trei laturi ale fiinţei omeneşti: trupul, sufletul şi duhul, când dragostea soţilor îi ajută pe aceştia să crească duhovniceşte şi când această dragoste nu se rezumă doar la propria persoană, ci, transfigurându-se, se revarsă asupra copiilor şi îi cuprinde cu căldura ei pe cei din jur.

O astfel de şcoală a iubirii am vrea să o dorim fiecărui om care urmează sau care s-a şi căsătorit. Ea îi face pe oameni mai curaţi, mai bogaţi duhovniceşte şi sufleteşte.

(Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, București, 2006, p. 20)