Excitaţiile culese de la cele două retine ajung în ambele emisfere cerebrale, în special în lobii occipitali, unde după decodare, printr-un fenomen de fuziune corticală, duc la formarea unei singure imagini. Deci putem afirma că noi vedem cu creierul nostru şi nu cu ochii.

Experimentul a pornit de la o imagine pe care un grup de persoane au privit-o, independent unii de alţii. Apoi au fost rugaţi să descrie modul în care ei o înţeleg, percep, trăiesc, indicându-se câteva elemente din imagine, pe baza cărora să scrie ceea ce văd. Pe un fond deschis la culoare era desenat cu negru un pământ ca o insulă suspendată în acea lumină, o fată, un balon dus de vânt şi un stol de păsări care zboară spre ramurile unui copac. Imaginea nu se remarca prin detalii, avea doar două culori, în schimb elementele componente descrise mai sus erau suficient de clare.

Fiecare a perceput imaginea diferit

Toţi au văzut-o, adică ochiul a primit lumina imaginii şi, prin sistemul dioptric specific, a proiectat-o pe retină, care a covertit-o în impulsuri nervoase. Acestea au urmat acelaşi traseu, prin nervii optici către creier. Dar aici, la „ultima staţie“, aceeaşi imagine a devenit unică pentru fiecare participant.

Invariabil aceştia s-au recunoscut pe ei în desen şi au descris ceea ce vedeau pe baza emoţiilor trăite şi a experienţei de viaţă proprii, a valorilor şi credinţelor acumulate până la acel moment. Adică au văzut prin ei acea unică imagine, care, asemenea unei raze de lumină proiectată prin vitralii de culori diferite, s-a reflectat în mod unic, după fiecare privitor. Deci realitatea e atât de exactă pe cât credem? Sau fiecare o trăieşte diferit?

Cei obişnuiţi cu o anume formă de competiţie au căutat alte imagini ascunse în desen, au privit în spaţiu şi chiar au văzut personaje noi camuflate în ramurile copacului, adică şi-au folosit mult partea raţională a inteligenţei.

Doar unii au considerat că fata, adică omul, era elementul principal din imagine.

Cei la care emoţiile şi imaginaţia primau s-au regăsit mai mult în copac sau în pământ, care în general a fost receptat cu teamă, ca fiind agresiv şi lipsit de stabilitate, poate şi prin aceea că era singurul element din desen care arăta diferit de ceea ce eram deja obişnuiţi să vedem?

Balonul era în formă de inimă. Pentru o parte din participanţi a fost asociat cu o iubire pierdută, fapt confirmat apoi de experienţa lor de viaţă. Adică imaginea de inimă a fost decodificată cerebral ca o metaforă pentru iubire, iar faptul că zbura în vânt, ca fiind o pierdere. Alţii l-au văzut doar ca pe un balon. Dar pentru cei mai mulţi balonul a fost altceva: libertate, fericire trecătoare, speranţă, dorinţă trimisă la cer, copilărie, un mic dar trăit atunci, în prezent. Cei care erau obişnuiţi să controleze s-au temut că s-ar putea să nu ajungă cu bine la destinaţie, din cauza precarităţii sale evidente, şi au perceput balonul cu disconfort, gândind în viitor.

O parte au fost predominant tehnici, raţionali în descriere şi au dorit să ştie semnificaţia interpretării lor. Au fost axaţi bine pe sarcină, iar feed-back-ul a fost un element aşteptat, care a marcat şi un final al exerciţiului, alături de faptul că pot trece la altceva. Cei obişnuţi să testeze realitatea prin propriile simţuri nu au crezut că în desen sunt păsări şi le-au interpretat diferit, adică nu au luat ca fiind reale informaţiile până nu le-au testat, verificat şi au dat cu încredere un verdict personalizat.

Modul în care trăim vorbeşte foarte bine despre noi

Această imagine nu avea un anume cod de interpretare, fapt care face imposibilă şi chiar de nedorit o clasificare a rezultatelor, în corecte sau incorecte. Toate descrierile desenului au fost deosebite, unice, spectaculoase, de mare valoare, mai ales prin aceea că vorbeau bine despre privitor. Îl dezvăluiau. Această realitate poate fi un indiciu pentru ideea că modul în care trăim vorbeşte foarte bine despre noi. Felul în care vedem lumea şi în care ne raportăm la ea nu este ceva de la sine înţeles. Poate fi învăţat, moştenit, înţeles, gustat, trăit, dar este mereu personalizat. Un argument solid pentru asta este că percepţia se realizează folosindu-ne creierul, iar două creiere cu circuite neuronale asemănătoare nu există. Deci un obiect şi miliarde de imagini şi înţelegeri. Poate e un dar care să ne sprijine libertatea? Dacă credem asta, de ce încercăm uneori cu violenţă să ne impunem ca adevăruri ideile proprii? Aşa cum le trăim ele sunt doar adevărul nostru, fapt care nu le ia din valoare, aşa cum poate am crede. Sunt parte şi sprijin al unicităţii noastre.

Faptul că ne proiectăm pe noi înşine şi ceea ce cunoaştem în orice înţelegere ne-ar putea pune şi o altă problemă, anume că poate facem acelaşi lucru şi faţă de Dumnezeu: Îl vedem aşa cum credem noi că este şi astfel Îl pierdem din vedere. Sfântul Grigorie de Nyssa spunea că prin concepte creăm doar idoli ai lui Dumnezeu şi că „a-L vedea pe Dumnezeu înseamnă a nu te sătura niciodată de dorirea Lui“. Deci, a vedea are doar foarte mică legătură cu ochii. Poate dacă am încerca să învăţăm să vedem cu inima, ne-am înţelege mai uşor, pe noi, lumea noastră şi ceea ce căutăm.