…vântul uscat de vară îi flutură bătrânului părul cărunt ce îi atinge leneş umerii laţi, pe care poartă desagul cu merinde, şi-l face să grăbească pasul spre smochinul umbros de pe marginea drumului prăfuit. Pe covorul de praf rămân urmele picioarelor desculţe ale bătrânului, dar şi nişte paşi micuţi de copil.  Ajunşi sub coroana de frunze gri, bunicul îşi şterge sudoarea şi, înainte de a-şi aşeza trupul obosit pe stânca ce serveşte drept bancă pentru drumeţi, rupe trei fructe roşii, pârguite, şi i le întinde copilandrului, zicându-i cu ochi zâmbitori: „Unul pentru răbdarea ta, unul pentru supunerea ta şi unul pentru liniştea ta! Mănâncă-le încet, fără grabă şi gustă din dulceaţa fiecăruia, ca şi cum ar fi ultima oară când te poţi bucura de mireasma lor!”.

Terminând cele trei smochine, cei doi pornesc tăcuţi pe cărarea şerpuită dintre stâncile ce stau ca nişte straje umile la poalele muntelui ce adăposteşte satul de baştină al bătrânului. Cu cât se apropie mai mult, în ochii bătrânului se citeşte tristeţea şi câteva lacrimi se preling uşor, pe faţa-i arsă de soare. Un oftat adânc îi scapă printre buze, când spune: „În zori, când razele soarelui vor cădea jucăuşe pe trupul rece al muntelui, în sfârşit vom ajunge”. „Şi acolo îmi vei spune, bunicule?”, se auzi vocea băieţelului. „Da, în zori…”, se auzi şoptit.

***

Totul e neschimbat. Tufele de garofiţe albe crescute în crăpăturile stâncilor îşi deschid somnoroase petalele, la fel cum o făceau şi altădată, iar coliba neîngrijită a început să fie acoperită de o plantă  verde, care în încăpăţânarea ei de a o stăpâni, o face mai primitoare. Uşa este uşor deschisă, iar în mintea bătrânului răsună, ca un clopot în zorii zilei, ultimele cuvinte pe care le-a auzit de la tatăl său: „Pleacă de caută, dar las-o deschisă! Aşa  va rămâne, până te vei întoarce!”.

Ar vrea să intre, şi chiar dacă ştie că a ajuns prea târziu pentru a-l mai întâmpina cineva, el strânge cu putere cruciuliţa de lemn ce i se odihneşte pe piept şi, zâmbind palid, îşi începe povestirea: „Eram de vârsta ta, când am început să-mi simt sufletul îngrădit de pereţii acestei vechi colibe, când inima mea vroia să zburde neliniştită, dincolo de stâncile acestui munte, când gândul meu era năvalnic şi însetat de necunoscut, iar picioarele mele vroiau să atingă alte cărări decât cele pe care le cutreieram cu fraţii mei. Tot atunci am fugit de aceste ţinuturi, cum fuge corăbierul de furtună, lăsându-mă atras de neant, la fel cum fluturele zboară neştiutor spre flacără, fără a se gândi vreo clipă că flacăra nu doar luminează, ci şi arde. Am plecat fără să privesc în urmă, la ochii înlăcrimaţi ai tatei şi fără să ascult suspinele pline de durere ale  mamei care, cu capul plecat, se sprijinea de tocul uşii. Am plecat grăbit spre nicăieri, gândindu-mă că lumea îmi va deschide braţele şi m-am lăsat purtat de valurile ei, cât mai departe de umila casă a părinţilor mei. Mi se părea umilitor să fiu fiul „coşarului” şi nici nu vroiam să învăţ meşteşugul lui, aşa că dorinţa-mi nestăvilită de a fugi de propria-mi soartă a fost mai puternică decât orice.

Păşeam grăbit, trecând nepăsător pe lângă casele vecinilor, şi picurii de ploaie ce cădeau tot mai furioşi, parcă pentru a mă opri, îmi udau pieptul dezgolit şi tânăr, iar ochii priveau pentru ultima oară uliţele pline de noroi, ce duceau spre râul iute de la marginea satului. Ajuns acolo, am urcat în barca ce aştepta la mal şi, alături de ceilalţi „răzvrătiţi”,  căci aşa ne numeau, am pornit spre viaţa cea nouă. Dar, drumul s-a dovedit a fi anevoios încă de la început, căci râul pe care credeam că-l cunoaştem nu mai era la fel de prietenos ca atunci când mergeam cu tata la pescuit, şi nici la fel de liniştit ca în nopţile cu clar de lună pe care le petreceam la sfârşit de vară, pe malul udat neîncetat de valurile sale. Am îndurat foame, frig, arşiţă, mi-am înăbuşit teama mergând speriat prin păduri ce adăposteau fiare sălbatice, am plâns cu capul ascuns în poale, pentru a nu fi zărit de tovarăşii de călătorie, dar nu îndrăzneam să mă întorc. Aşteptam să ajung în pământul făgăduinţei, unde aveam să câştig mai mulţi galbeni, aveam să port alte straie decât cele vechi şi ponosite, aveam să gust bucate pline de arome si dulceaţă, aveam să trăiesc acele lucruri frumoase despre care îmi povestise atât de frumos „Hoţul”, întors în sat după atâta amar de vreme. Dar, visul meu a fost strivit, speranţele mele spulberate şi, în loc de bunăstarea aşteptată, mi-a fost furată libertatea. Am fost vândut sclav unui om lipsit de suflet şi de credinţă, singurul lucru îngăduit să-mi păstrez fiind această cruciuliţă. Hainele purtate erau mai rupte şi mai mari decât ale mele, mâncarea fără  gust, soarele mă storcea de putere când munceam ogoarele stăpânului şi tinereţea mea se scurgea, umbrită de nelinişte.

Voiam să fug, dar aripile îmi erau frânte. Toate, până într-o zi, când am reuşit totuşi să scap… prin bunica ta. Frumuseţea şi bunătatea ei au fost cele care mi-au redat speranţa, când m-a răscumpărat cu o pungă cu galbeni. Am ajuns, deci, să fiu soţul celei ce stăpânea peste ţinutul ce îmi era ca o temniţă, şi mă puteam bucura de veşminte frumoase, de gustări aromate, de tot ceea ce visasem încă de copil… Dar, mă amăgeam în zadar. Hainele nu făceau decât să-mi înăbuşe trupul, sufocându-mă, iar mâncarea era amară în gura mea. Nu-mi puteam găsi liniştea, şi nici nu puteam spune nimănui povara ce îmi apăsa pe suflet. Nici măcar fii mei sau voi, nepoţii, nu aţi putut umple golul din inima mea, ce se mărea mai mult cu cât îmbătrâneam, căci ştiam că mai am puţin timp pentru a putea să mă întorc de unde plecasem. În căutarea mea disperată de măreţie, am pierdut ceea ce contează cu adevărat în viaţa unui muritor… Mi-am lăsat inima topită de promisiuni deşarte, călcând în picioare ceea ce părinţii mei s-au străduit să-mi sădească în suflet. Umil nu am vrut să fiu, dispreţuind  viaţa modestă, nu puteam să mă împac cu gândul de a împleti coşuri toata viaţa, râvnind la o soartă ce nu era pentru mine. Dar acum, singurul lucru drag sufletului meu e să împletesc panere, la fel cum o făceau mâinile aspre ale tatălui meu, să merg până în cetatea alăturată să le vând şi, din puţinii galbeni câştigaţi, să-ţi iau doar ceea ce îţi e de folos ţie.

Timpul a fost îngăduitor cu mine, dându-mi răgaz să-mi spăl păcatele, dar mi-a răpit şi tot ceea ce târziu mi-am dat seama că făcea parte din mine: părinţii, cărora nu le-am putut fi sprijin în tinereţe și nici alinare la bătrâneţe. De aceea, ţi-am dat cele trei smochine, pentru a nu fi nerăbdător ca mine, nici nesupus, ci liniştit şi mulţumit cu puţinul pe care îl ai”.

Zicând acestea, bătrânul așează la gâtul copilului cruciuliţa de lemn, care îl purtase înapoi spre locul în care se născuse şi, respirând uşurat, a împins la o parte uşa ce scârţâia uşor. Cade în genunchi, privirea i se aţinteşte în pământ şi din ochi îi curg lacrimi pe care acum nu se mai fereşte să le verse. Oftând adânc, spune abia auzit: „Pentru ce am căutat atât de departe ceea ce aveam deja în coliba modestă a tatălui meu: fericirea!?”.

(Simona Mirodone – Premiul  al II-lea, în cadrul ediției a II-a a concursului „Scrii ce ştii”, cu tema „Căutare”. Concursul este organizat de ASCOR Iași, în cadrul dialogurilor studenţeşti de la biserica „Metocul Maicilor” şi se desfăşoară săptămânal, pe toata durata Postului Mare.)