De ce studiază omul religia? Există multe motive întâmplătoare, dar în fapt nu există decât un singur motiv adevărat  dacă omul este cu adevărat serios: într-un cuvânt, e vorba de a veni în contact cu realitatea, de a afla o realitate mai profundă decât realitatea cotidiană care se schimbă atât de iute, se degradează, nu lasă nimic în spatele ei şi nu oferă vreo fericire durabilă sufletului omenesc. Orice religie sinceră încearcă să stabilească un contact cu această realitate. Aş vrea să spun astăzi câteva cuvinte despre felul în care creştinismul ortodox încearcă să facă acest lucru, să-l pună pe omul credincios în legătură cu realitatea spirituală.

Căutarea realităţii este o sarcină periculoasă. Voi toţi aţi auzit istorisiri despre felul în care tinerii din vremurile noastre de căutare „s-au ars” încercând să descopere realitatea, şi fie au murit de tineri, fie că duc o existenţă searbădă la un potenţial foarte scăzut intelectual şi sufletesc. Eu însumi îmi amintesc de un prieten de pe vremea propriilor mele căutări de acum 25 de ani, când Aldous Huxley tocmai descoperise presupusa valoare spirituală a LSD-ului şi îi făcuse pe mulţi să-l urmeze. Acest tânăr, un tipic căutător religios care se pare că ar fi luat parte la un astfel de curs, mi-a spus: „Indiferent de ceea ce ai spune cu privire la pericolul drogurilor, trebuie să fii de acord cu faptul că orice este mai bun decât viaţa americană cotidiană, care este moartă din punct de vedere spiritual”. Am dezaprobat acest lucru, întrucât chiar atunci începeam să întrevăd faptul că viaţa duhovnicească se întinde în două direcţii: îl poate conduce pe om deasupra vieţii cotidiene plină de corupţie, dar îl şi poate coborâ pe om, aducându-i atât moartea spirituală cât şi pe cea fizică. El a mers pe propria sa cale şi înainte de a fi împlinit vârsta de 30 de ani era o epavă de om îmbătrânit, cu mintea ruinată, după ce abandonase orice căutare a realităţii.

(Părintele Serafim Rose, Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului, Editura Agapis, 2005, pp. 17-18)