Prin moartea Sa, Hristos biruiește moartea, dezvăluindu-ne viața veșnică. Acest lucru este de o importanță atât de extraordinară încât, în încercarea de a-l scoate în evidență, există riscul de a folosi prea multe cuvinte. Sau mai degrabă are consecințe atât de uimitoare, încât pur și simplu ne pier cuvintele. Hristos nu Se arată a fi Dumnezeu prin manifestarea „atotputerniciei” Sale, așa cum avem tendința să credem în această privință – mutând munții din loc, aruncând fulgere și așa mai departe –, ci mai degrabă prin mult prea omenescul act de a muri, mai ales în chipul în care El a ales să moară.

Moartea este, de fapt, singurul lucru pe care toți bărbații și femeile îl au în comun de la începutul lumii încoace, de la un capăt la celălalt al regiunilor și culturilor lumii. Și astfel Hristos dezvăluie ce înseamnă a fi Dumnezeu prin singurul lucru pe care îl avem în comun. El nu face aceasta prin simplul act de a muri – fiindcă aceasta ar fi fost doar o capitulare a lui Dumnezeu, sfârșitul –, ci mai degrabă prin chipul în care a ales să moară.

Dacă Hristos ar fi dezvăluit într-un alt mod ce înseamnă a fi Dumnezeu – de exemplu, prin a fi bogat și puternic (reflectând propriile noastre dorințe), sau sărac și marginalizat de societate (așa cum am putea concluziona când ascultăm unele porunci profetice și evanghelice), sau prin a fi un bărbat evreu din secolul întâi (în căutarea lui „Iisus cel istoric”) –, oricare dintre aceste alegeri ar fi exclus anumiți oameni: fiindcă cei care nu se potrivesc nici unuia din astfel de grupuri nu ar fi avut vreo părtășie cu El. Pe de altă parte, dacă a murit doar fiindcă este om, ca și noi, dar fiindcă este și Dumnezeu a putut să se ridice din mormânt, aceasta Îi este spre laudă, însă nu i-ar fi putut ajuta cu adevărat pe oameni. Astfel de lucruri nici nu merită să fie luate în seamă. Așa cum vom vedea, tocmai fiindcă biruiește moartea prin moartea Sa, El îi face capabili pe fiecare bărbat și femeie să-și folosească, la rândul lor, propria fire muritoare pentru a veni la viața întru El.

Acesta este miezul teologiei pe care sinoadele au apărat-o. Ceea ce vedem în Hristos Cel Răstignit și Înviat, așa cum a fost propovăduit de Apostoli prin cuvintele luate din Scriptură – din profeții și istorisiri, stihuri și rugăciuni – aceasta este ceea ce înseamnă să fii Dumnezeu, acesta este miezul credinței pe care au apărat-o Sinoadele de la Niceea și Constantinopol în secolul al IV-lea. Aceasta este semnificația afirmației că Hristos este „deoființă cu Tatăl”, că El este ceea ce înseamnă să fii Dumnezeu și totuși este altul decât Tatăl. Mai mult, această semnificație este cunoscută doar în și prin Duhul Sfânt și doar prin El Îl putem mărturisi pe Hristos ca Domn (I Corinteni 12, 3), în Care suntem totodată înfiați ca fii ai lui Dumnezeu și pe Care Îl și mărturisim a fi ceea ce înseamnă a fi Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime.

Miezul definiției de la Sinodul de la Calcedon este că ceea ce înseamnă să fii om și ceea ce înseamnă a fi Dumnezeu – moartea și viața – sunt văzute împreună într-o singură persoană concretă (hypostasis), cu o singură „față” (prosopon). Adică nu privim la o ființă pentru a-L vedea pe Dumnezeu și la o alta pentru a-l vedea pe om. Nu! Amândoi sunt dezvăluiți împreună – „fără amestec, schimbare, împărțire, despărțire”. Ceea ce înseamnă a fi Dumnezeu și ceea ce înseamnă a fi om rămân la fel, dar minunea constă în faptul că fiecare dintre aceste realități este acum dezvăluită împreună într-o singură persoană și, prin urmare, una prin cealaltă: a muri nu este o însușire a lui Dumnezeu, a crea viață nu este o însușire a oamenilor, dar Hristos le-a adus pe amândouă la un loc, biruind moartea prin moartea Sa și prin însuși acest fapt dăruind viață nemuritoare. Mai mult, așa cum afirmă Sinoadele ulterioare, Acesta este Cuvântul cel Veșnic al lui Dumnezeu și Chipul Dumnezeului Nevăzut.

(Părintele John Behr, A deveni om. Meditații de antropologie creștină în cuvânt și imagine, traducere Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 20-25)