Motivele canonice ale divorţului sunt:

I. a. Adulterul (preacurvia), adică violarea credinţei conjugale de către soţ sau soţie. Acest motiv de divorţ se bazează pe Sfânta Evanghelie, adică pe dreptul divin (Matei 19, 9);

b. Pe lângă adulter, soţul poate să divorţeze când i se pun curse care periclitează viaţa, îndreptate contra existenţei căsătoriei, de către un soţ împotriva celuilalt, cum ar fi refuzul soţului sau soţiei de a naşte copii. În acest caz partea nevinovată are dreptul să solicite divorţul;

c. Iarăşi, soţul poate divorţa când soţia se face vinovată de avort intenţionat şi prin aceasta împiedică scopul căsătoriei.

d. Când femeia sau bărbatul participă fără voia celuilalt la ospeţe şi petreceri necuviincioase.

e. Pentru soţie există motiv de a cere divorţ când bărbatul său o acuză public pe nedrept de adulter, când soţul ei o acuză public sau în ascuns, în casă sau în altă parte cu o altă femeie.

II. Al doilea motiv principal de divorţ, după adulter, este căderea unui soţ din dreapta credinţă – apostazie, necredinţă, sectă etc (I Cor. 7, 15).

III. Când unul din soţi sau amândoi intră în monahism, „ca o moarte superioară, faţă de lumea pusă în slujba păcatului” (Sinodul VI Ecumenic, canonul 12, 48). Însă „cel ce-şi lasă (prin divorţ neîngăduit) soţia sa legitimă şi ia pe alta, trebuie să fie canonisit ca un preacurvar, după porunca Domnului (Matei 19, 9), adică să fie oprit până la 15 ani de la Sfânta Împărtăşanie”, după Sfântul Vasile cel Mare.

(Arhimandrit Ilie Cleopa, Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a 2-a, vol. 5, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 18-19)