Într-un uriaş Maelstrom mediatic, s-a anunţat alegerea noului papă al Bisericii Romano-Catolice: este argenitinianul Jorge Mario Bergoglio, fost Arhiepiscop de Buenos Aires. În atmosfera de bucurie firesc inaugurală, mulţimea adunată în Piaţa Vaticană a scandat numele luat de el, Francisc I, agenţiile de presă au exultat sau au căutat amănunte din viaţa lui anterioară, Bisericile creştine s-au grăbit să îl felicite. Este o nouă etapă, în mod sigur, în istoria Bisericii Catolice.

Însă ce aşteaptă ortodocşii de la noul Papă? Unii ar putea spune: nimic, pentru că e o entitate eclesială separată de Ortodoxie, iar ceea ce se întâmplă în sânul acesteia nu ne interesează. Însă la o vedere mai apropiată, vedem că multe zeci de biserici catolice din Europa Occidentală au fost dăruite ortodocşilor de către ierarhii catolici. Infrastructura uriaşă şi bunăvoinţa Bisericii Romane au fost aşadar un atu pentru înfiinţarea de comunităţi eclesiale ortodoxe de diaspora, care salvează duhul Ortodoxiei în neamurile noastre orfane, plecate de nevoie la muncă peste hotare. De asemenea, preocuparea unui adevărat creştin este legată de ceea ce se întâmplă cu fraţii săi, chiar dacă conducătorii lor religioşi au greşit într-un anumit moment al istoriei. Creştinătatea este compătimitoare pentru fiecare persoană umană din sânul istoriei, indiferent de religie, rasă, vârstă, etnie sau orice altceva. Viaţa unui om – spune Hristos Dumnezeu – este mai de preţ decât întregul univers.

Aşa că trebuie să remarcăm câteva aspecte importante care ar putea deschide perspectiva unei creştinătăţi în care Adevărul Hristos să fie mai de preţ decât orice tron, funcţie, putere, mulţime a adepţilor, directivă sau părere de sine. Adevărul este Unul singur şi el este Fiul lui Dumnezeu. Iar o confesiune fie propovăduieşte şi simte Adevărul integral şi până la moarte, fie nu. Tertium non datur.

Nu pot spune exact care sunt aşteptările ortodocşilor de la noul papă, dar pot spune care sunt aşteptările mele. Aş spune în primul rând că noul primat al catolicilor ar trebui să recunoască adevărul istoric al faptului că uniaţia a fost o intruziune dureroasă şi violentă în trupul eclesial al Bisericii Ortodoxe, şi nicidecum o evanghelizare. Evanghelizarea este o propovăduire a Evangheliei, ateilor, păgânilor, necredincioşilor, şi nu furtul de credincioşi prin mijloace politice de la o confesiune creştină care păstrează Duhul Bisericii primare neatins. O dată cu recunoaşterea aceasta, creştinii catolici de rit oriental (uniţi cu Roma) ar trebui să aleagă: fie ortodoxia celor 7 Sinoade ecumenice, a lui Ioan Gură de Aur, a Sfinţilor Grigorie Palama, Simeon Noul Teolog, Maxim Mărturisitorul, Grigorie de Nazians, fie catolicismul pur şi simplu. Starea de hibrid eclesial, cu păstrarea riturilor orientale şi cu apartenenţa jurisdicţională de Roma este dăunătoare în primul rând sufletelor celor care au trecut la altă credinţă, dar au rămas cu inima în ortodoxie, fiind apoi educaţi în spirit de ură faţă de ortodocşi, adică de inima lor.

Dacă Papa Ioan Paul al II-lea a rămas în istorie pentru faptul că şi-a cerut iertare lumii pentru ororile istoriei catolice: inchiziţia, cucerirea Constantinpolului, cruciadele etc., Papa Benedict a rămas prin măsurile sale ferme de asanare morală a clerului catolic, care a fost expus, analizat şi curăţat parţial de homoerezie şi tendinţă de abuz. Următorul papă ar trebui – poate – să rămână în istorie prin admiterea lipsei de fundament dogmatic a celibatului impus preoţilor, cauză indirectă a mii de abuzuri şi răni îngrozitoare pe Trupul Bisericii. Renunţarea la vocaţia militarizată nu ar slăbi nicidecum puterea Romei, cu se tem mai marii vaticani, ci ar apropia clerul de oameni şi ar da un sens mai adevărat temeiurilor biblice ale preoţiei care este – da – stare de tată iubitor şi până la moarte.

De asmenea elaborarea Declaraţiei Dominus Jesus de către Cardinalul Joseph Ratzinger a dinamitat pur şi simplu dialogul între creştinii catolici şi cei ortodocşi. Declaraţia afirmă că singura Biserică a lui Hristos este Biserica Romană, Ortodoxia fiind considerată Biserică soră, cu lipsuri dogmatice, ceea ce sfidează o istorie de 1000 de ani ai Bisericii Una a lui Hristos, de care catolicii de azi ar trebui să se dezică. Este o dilemă simplă: ori recunosc adevărul Bisericii lui Hristos în primii 1000 de ani, păstrat de ortodoxie, ori se dezic de propria lor istorie şi îşi fixează începutul Bisericii nu la Cincizecime, ci în 1054. Şi aceasta pentru că toate punctele de separaţie dintre ortodocşi şi catolici au fost respinse de creştinii occidentali timp de 1000 de ani, de la Hristos până la schismă, apărând o dată cu vocaţia imperială a Eclesiei romane, sprijinite de „romanitatea” de neam german.  

Ar trebui iarăşi ca noul papă să reconstituie teologia Duhului Sfânt din primul mileniu creştin, adânc minimalizată în corpus-ul dogmatic catolic de azi. O recunoaştere a lipsei de adevăr dogmatic şi biblic a expresiei Filioque (Duhul purcede şi de la Fiul) ar da Duhului Sfânt, Vistierul bunătăţilor, Dătătorul de viaţă în univers, Chivotul personal şi infinit al luminii şi al iubirii treimice, adevărata Sa demnitate. Catolicii după Filioque au început să minimalizeze rolul Duhului Sfânt în Treime şi în cosmos: a devenit o relaţie intra-trinitară (Toma de Aquino), apoi nu L-au mai chemat la epicleză în Liturghie. Şi ştiţi ce? Nu a mai venit. Apoi pnevmatologia minimalistă a justificat teoria harului creat, statalizarea Bisericii lui Hristos, Cel Care nu avea unde să-şi plece Capul Său, meritele prisositoare, indulgenţele, Vicariatul christic şi alte nefericiri dogmatice şi practice.

Faptul că noul Papă este un om smerit şi şi-a luat numele Sfântului Francisc de Assisi este de bună seamă simptomatic pentru dorinţa sa de a apropia clerul de oameni şi de a ajuta pe cei săraci, într-o lume în care miliarde de oameni zac în sărăcie lucie şi aşteaptă moartea ca pe o uşurare din durerile cumplite ale vieţii.

De bună seamă, când eşti liderul spiritual a un miliard şi 200 de milioane de oameni, este greu să cedezi până şi o picătură din puterea imensă pe care o ai. Însă o privire sinceră, plină de lacrimi, spre Inima cea străpunsă de durere a Dumnezeului nostru, acolo la umbra Potirului plin de Sângele lui Dumnezeu, ar putea să deschidă ochii – prin Duhul Sfânt – mai marelui Bisericii Romane, pentru a înţelege Adevărul în toată lumina Lui răstignită şi înviată din morţi, Adevărul smereniei şi al slavei, Adevărul care se jertfeşte până la moarte şi dăruieşte iubire o veşnicie.  Ar înţelege atunci Suveranul Pontif că Împăratul universului este infinit de blând, dăruindu-Şi Sângele pentru viaţa lumii şi că adevăratul Cap al Bisericii este Omul Cel răstignit şi înviat şi Dumnezeul veacurilor.