Fără să propovăduim credința în acest fel, la această dimensiune, oamenii vor veni în biserică să caute minuni și semne și soluții magice la multele lor probleme. Și mulți vor fi dezamăgiți și nu vor înțelege ce căutăm noi acolo... Dar de ne vor întreba, e bine să avem răspunsul limpede în mintea și inima noastră.

Mă iertați, vă dau iarăși un exemplu din viața mea: Un securist m-a întrebat la un moment dat ce caut la biserică, fiind eu atât de cultă și neavând probleme de sănătate... Se minuna: „Ce cauți cu babele acolo-n biserică?! Nu-nțeleg, ce cauți acolo?! Trebui să urmărești ceva...”. Și am zis: „Bravo! Așa e! V-ați prins, urmăresc ceva”. Dar zice: „Îmi spuneți?”. „Da, vă spun.” „Ce?” Zic: „Vreau să capăt putere să vă iubesc. Că altfel nu pot. Urât, rău, securist... mi-e imposibil. Așa că merg acolo pentru că acolo se dă o putere prin care să vă pot iubi”. „A!”

Da! Asta căutăm! Și tot ce ne vine pe aici. De fapt, venind și rămânând în Biserică asta am găsit. Am aflat credința cea adevărată. În ea nu există îndoială pentru că e vedere, este cunoaștere. Îndoielile vin în rațiune, prin gânduri care sunt sugestii de la vrăjmașul. Dar de îndată ce ne scufundăm în filonul acela de credință, deodată devenim mărturisitori ai acelei vederi lăuntrice care este credința.

(Monahia Siluana Vlad, Doamne, unde-i rana?, Editura Doxologia, Iași, 2017, p. 116)