Aceia, dar, se numesc cu adevărat şi sunt cu fapta călugări de obşte, care lăsând lumea (adică voile lor cele lumeşti) primesc sărăcia de bună voie și se gătesc spre toată scârba a o suferi, pentru mântuirea sufletelor lor, şi pentru dragostea lui Hristos se dau spre supunere până la moarte şi se duc într-o mănăstire, care are toate lucrurile ei de obşte: şi mâncarea şi băutura şi haina şi toate celelalte; şi nu zice nimeni că acest lucru este al meu, sau acesta al tău, ci toate sunt de obşte ale tuturor, însă nici însăşi voia sa n-o are cineva slobodă, ci au un povăţuitor şi dascăl a cărui voie şi poruncă toţi urmează şi nu îndrăzneşte nimeni nici să mănânce când vrea, nici să facă altceva fără de blagoslovenie; oriunde se va trimite merge fără cârtire şi fără de a mai îndoi cuvântul şi fără de a se împotrivi sau a se lenevi, ci punându-şi nădejdea în rugăciunea stareţului şi a celorlalţi părinţi, se supune cu osârdie la toată slujba mănăstirii: măcar şi în cale depărtată de se va trimite, măcar pe mare de i se va porunci să călătorească, măcar şi prin locuri de primejdii de va fi orânduit să treacă, fără nici o îndoială săvârşeşte porunca, netemându-se nici de fiare, nici de foc, nici de apă, nici de vrăjmaşii văzuţi nici de cei nevăzuţi, nici chiar de moarte. 

(Sfântul Teodor Studitul, Cuvântări duhovnicești, Editura  Episcopia Alba Iulia, Alba Iulia, 1994, pp. 3-4)