Educația de calitate are la bază un real efort colectiv. În acest sens, se cuvine să le mulțumim și să-i felicităm pe elevii care au obținut rezultate frumoase la Evaluarea Națională și la Bacalaureat, împreună cu cei care au contribuit la obținerea acestora: dascălii/ diriginții dedicați – cu timp și fără timp – nobilei vocații, părinții care au înțeles importanța educației și au asigurat un mediu propice, contribuind la un parteneriat real și funcțional între familie și școală, directorii de școli, personalul de conducere... Rezultatele acestea sunt, desigur, în primul rând, expresia efortului personal și a dorinței de a ajunge pe culme, dar este vorba și de o conștientizare, de un efort de echipă. 

S-au făcut și se fac încă numeroase statistici, majoritatea cu referire la prima treaptă a podiumului. Suntem mândri de cei aflați pe această treaptă, dar mărturisesc că am aceeași admirație și pentru cei care au obținut nota 9 ori mai puțin, o notă care, însă, caracterizează o muncă asiduă, poate în condiții de învățare mai puțin prielnice, poate fără posibilitatea elevului de a beneficia de evaluări și explicații suplimentare, dincolo de programul școlar. O notă de podium pentru mediul din care acesta provine și pe care îl reprezintă. 

Am avut, recent, o întâlnire urmată de o necesară și îndelungă reflecție, nefinalizată în totalitate, dar care a dat naștere, în ceea ce mă privește, la câteva întrebări (unele, la prima vedere și la o firavă analiză, retorice). În cadrul întâlnirii, interlocutorul meu, cu o ușoară tristețe pe chip și în vorbă, m-a întrebat dacă al său copil, absolvent al clasei a VIII-a, ar avea vreo șansă să fie admis, în urma repartiției computerizate, la un anumit liceu. Aveam să aflu că absolventul nostru a luat o notă „nu prea mare” la Evaluarea Națională: 9.

După plecarea părintelui, comunicarea interpersonală i-a cedat imediat locul celei intrapersonale. A ajuns să fie nota 9 – m-am întrebat – o notă mică, insuficientă pentru a intra acolo unde îți dorești sau unde crezi că îți poți dezvolta în mod real înclinațiile native, pasiunile? Sigur, notele mari sunt un izvor de bucurie pentru cel care le primește, pentru părinți, pentru dascăli, pentru instituția educațională, pentru societate. Cu o singură condiție, însă: să reflecte adevărata valoare și adevăratele competențe ale celui ce primește acele note. În această situație... reverență!

Este evaluarea, în general vorbind, îmbrăcată în haina obiectivității (absolute) sau mai avem de lucru în acest sens? Se poate vorbi de șanse egale în educație? Reflectă nota obținută în urma unui examen dintr-o anumită zi (în care poate nu ești în cea mai bună formă – ni se poate întâmpla) munca de peste ani? O notă care – atenție!, îți decide viitorul traseu educațional?!... 

Departe de mine gândul de a nu recunoaște performanța și de a nu o aprecia la adevărata valoare. Însă, recunosc, vreau să (îmi) răspund și la întrebările de mai înainte. Așa... pentru liniște personală și profesională.

Pentru absolvenții de gimnaziu și pentru părinții acestora urmează o decizie... dificilă, dată fiind importanța ei. Iar o decizie importantă nu trebuie pusă niciodată sub semnul vitezei, al spontaneității, al orgoliului sau al hazardului, dacă nu vrei să fie urmată de regrete. „Nu e de dorit, în aceste zile, să fii în pielea elevului care a absolvit clasa a VIII-a sau a părinților acestuia”, îmi spunea cineva la începutul zilei.

Cam așa e. Nota obținută în urma Evaluării Naționale pare a fi decisivă pentru parcursul educațional al următorilor ani – cei de liceu. După emoțiile date de examenul propriu-zis și de curgerea timpului (uneori greu de suportat) până la afișarea rezultatelor finale, iată-i pe actorii educaționali în fața unei decizii deloc ușoare: alegerea liceului și a profilului corespunzător, în acord cu înclinațiile tânărului absolvent de gimnaziu, cu dorințele sale (sau, de multe ori, ale părinților care impun un anumit traseu educațional) și – desigur – cu nota obținută. 

Până aici, pare (relativ) simplu. Și, totuși… Apar necunoscutele, dilemele, teama de a nu face alegerea corectă, regretul ulterior, în caz de insucces sau inadaptare la mediul educațional, părerea de rău de a nu fi pus în practică, la un moment dat, un gând propriu (venit cine știe de unde) sau un sfat al cuiva.

Iată câteva posibile etape în luarea unei decizii:

1. Trebuie să știi tot ce se poate ști despre problema/ situația cu privire la care vei lua o decizie (să nu existe necunoscute, cu alte cuvinte).

2. O analiză realistă legată de efectele unei decizii sau ale alteia (avantaje, dezavantaje, oportunități, provocări) este obligatorie. Te poți raporta la distanță, încadrare, opțiuni ale colegilor/ prietenilor, facilități oferite de școală (resurse, CDȘ, activități extrașcolare etc.), experiențe anterioare, șanse de reușită… Analizând mai multe posibile decizii din această perspectivă, vei observa că unele comportă mai puține dezavantaje și mai multe foloase, șanse, oportunități, provocări, ceea ce va ușura alegerea finală.

3. Sfaturi solicitate unor persoane în care să ai încredere absolută – (2-3 sunt suficiente, deoarece prea multe opinii vor pune în dificultate decizia finală). Aceste sfaturi trebuie să stea sub semnul sincerității și al competenței.

4. După ce ai toate aceste elemente la îndemână, e necesar să intre în scenă comunicarea intrapersonală (una analitică, obiectivă și realistă), bazată pe datele anterioare, dar și pe ceea ce simți. Ar fi bine dacă, la această etapă, ai intra în dialog și cu Dumnezeu, prin rugăciune, pentru sprijin și pentru „gândul cel bun”.

5. Decizia propriu-zisă care, dacă se vor parcurge etapele de mai sus, pare a fi cea mai bună cu putință pentru acel moment (admitem, însă, că viitorul are necunoscutele lui incontrolabile, dincolo de aparenta imparțialitate și obiectivă analiză a predicțiilor). 

Mult succes și alegeri inspirate!