Păi, să nu spui nimic, maică, să te faci că plouă și să te rogi pentru el, să vorbești cu Dumnezeu, că el nu ascultă. Firea căzută a omului e atât de stricată încât atunci când îi spui cuiva să facă ceva, el face invers. Nu te-ascultă nimeni. Dar aveți încredere, pentru că, de va fi omul acesta de bună credință, va asculta vocea darului lui Dumnezeu făcut lui la cădere: durerea.

Da, mare taină durerea. Văzând Dumnezeu cum alege făptura Lui cea minunată întunericul cel din afară al plăcerilor senzuale în locul Luminii, care era viața lui cu Dumnezeu, l-a îmbrăcat cu haine de vreme rea. Haina aceasta este urzită cu fire din milostivirea dumnezeiască. Și, când păcatul îl rănește pe om, e rănită și mila lui Dumnezeu, iar durerea pe care o simte omul, este, de fapt, durerea lui Dumnezeu rănit de păcatul meu. Dumnezeu S-a făcut de la început părtaș suferinței umane, întrupându-Se ca milă în carnea lui cea căzută. Acesta este darul durerii. Fără acest dar, omul ar fi murit definitiv, crezându-se singur în iadul stricăciunii care urmează viețuirii fără Dumnezeu. Așadar, când cineva pornește pe un drum greșit, drumul acesta îi va aduce plăcere, că după ea a luat-o pe acest drum, dar, fiind însetat de absolut, îl va căuta acolo unde nu este, în plăcerile acestea efemere. Și așa, va alerga mereu și mereu după mai multă plăcere umplându-se tot mai mult de stricăciunea celor pe care le consumă pentru a o obține. Dar Dumnezeu vine cu mila Lui, care este durerea. Îi place omului să mănânce peste măsură și fără rânduială? Ori o să facă pietre la fiere, ori va deveni obez și, aceste suferințe îl vor opri și-l vor determina să se întrebe: oare de ce? Și va afla. Durerea îl va conduce la întâlnirea cu Bucuria pe care o tot căuta. Sunt oameni care-L descoperă pe Dumnezeu târziu. Dumnezeu are pentru fiecare locuri speciale de întâlnire și mai multe. Sunt oameni care nu vor să-L cunoască pe Dumnezeu la bine. Aceia țin neapărat să-L cunoască la rău. Dumneavoastră rugați-vă ca această persoană dragă să-L cunoască înainte de a-i fi foarte rău, de exemplu. Să aveți încredere în Dumnezeu că lucrează, pândiți-L. Dacă unii oameni ajung mai târziu decât ar fi cazul, la Biserică, este numai din cauza noastră care suntem în Biserică. Maică, avem o nemaipomenită râvnă să-i alungăm din Biserică. Și suntem pe specialități: mai întâi, suntem niște băbuțe specializate pe băieții care au părul sculat așa, cu gel. Ce-aveți, bre, cu ei? Au pus și ei niște gel din acela ca să fie mai frumoși! Nu sunt și printre dumneavoastră surioare care se fac mai „frumoase” dându-și cu ruj și cu fond de ten? Mai sunt unii care își pun cercei. Aici să-i învățați să nu-și găurească nasul, să-și lipească cercelul. Sunt acum cercei cu clips din acela, și când le-o trece îl dau jos și gata, care-i problema dumneavoastră? Ei au o problemă, că altfel n-ar face asta. Lăsați-i să vină la Domnul așa, cu cercei. Eram odată într-o biserică și era un om care făcea gălăgie, se purta urât. Și lumea zicea: „Părinte, să-l dăm afară, că acesta are drac.”. Dar zice părintele: „Cum așa? Săracul, s-a chinuit să-l aducă pe dracul aici și voi vreți să-l trimiteți unde vrea să-l ducă acela?”. Sunt apoi specialiștii „moralei” care-i alungă pe noii veniți spunându-le mereu ce nu e bine și ce nu e frumos la ei. Nu, maică, nimeni nu învață nimic dintr-o astfel de morală. Singura soluție e rugăciunea. E nevoie să-i „pârâm” lui Dumnezeu. Să-i duceți pe targă la Biserică… știți care-i targa, nu? Pomelnicul. Ești credinciosul familiei? Ești apostol! Te-a numit Dumnezeu acolo apostol, martorul iubirii Lui acolo. Să ne rugăm și să avem încredere că Dumnezeu lucrează cu fiecare și ne ascultă rugăciunea și o împlinește la plinirea vremii fiecăruia. Noi toți ne credem Dumnezeu: că acela n-ar trebui să mănânce atât, acela n-ar trebui să înjure și, ne repezim să-i învățăm cicălindu-i și judecându-i. Să-L cicălim numai pe Dumnezeu. Să ajungem la rugăciunea permanentă, cum zice părintele Rafail.

Dar cum să se roage omul permanent? Dacă mie îmi vine să zic: „Ia, uite la părintele acesta cum se uită la mine!” – ei, nu, iată că se uită frumos, sărut mâna, Părinte – da’ să zicem că nu se uită frumos și zic cum am zis. Ce-am făcut? L-am judecat. Dar dacă zic: „Doamne, ia uite cum se uită la mine!”, m-am rugat. Și dacă până seara o ții așa: „Doamne, ăla m-a înjurat, Doamne, ăla mi-a luat pantofii, Doamne, ăla îmi face cutare”, n-ai făcut rugăciune permanentă? Ai făcut! Așa începem, cu Doamne. A venit o băbuță la mine și mi-a spus: „Maică, eu nu pot să mă las de drăcuit, nu pot, până să-mi dau seama, au ieșit vreo trei din gură”. Eu zic: „Și, bre, te-apucă așa, când stai de vorbă, când mănânci, când dormi?”. „Nu, zice, m-apucă numai când mă-nfurii” „Și, când nu ești furioasă ce faci?” „Ei, ce să fac, îmi văd de treabă.” „Ei, vezi-ți de treabă, dar zi: Doamne, ajută! Doamne, miluiește! Zi tot timpul când nu ești furioasă Doamne, miluiește! și când te înfurii zii cu necuratul.” A venit după vreo două săptămâni și zice: „Acum când mă înfurii, mă trezesc zicând furioasă: Doamne, miluiește!”. Maică, se fac niște noi sinapse de’alea pe creier în locul celor vechi! Îndrăzniți!