Această sărăcie este explicabilă și prin prădăciunile hoardelor, dar și prin schimbarea stăpânului timp de mai mult de un secol, timp în care tot ce era metal de valoare s-a înstrăinat. Să dăm crezare celor redactate de sinodiconul bisericii – că incendiul din 1879 a ars casele cu întregul inventar din palatul egumenesc.

Preotul slujitor Grigore Stupcanu, harnic, ostenitor și priceput, i-a înscris pe toți cei care au dăruit din puținul lor pentru înfrumusețarea bisericii de la Tazlău, încât a ajuns la un număr de 3997 de nume pentru care îndeamnă pe cei ce vor sluji la acest altar „a-i pomeni nominal măcar o dată pe an”. „Cred cu siguranță că, dacă noi ne vom împlini și această sacră datorie către antecesorii noștri, vom îndemna și pe urmașii noștri a face asemenea pentru noi”, scria preotul paroh în 1899.

Cât va fi fost de bogat inventarul acestei mănăstiri, dacă privim tabelul ctitorilor? Care dintre persoanele menționate pe pomelnic nu va fi dat pentru altar obiecte necesare cultului? Dar greutățile Moldovei au fost și ale Bisericii. Așa putem explica sărăcia în obiecte de patrimoniu din Mănăstirea Tazlău care, prin credința și dragostea creștină a românilor a împlinit lipsurile produse de cei străini de neam și și-a îndeplinit fără întrerupere misiunea ei.

(Sursă de documentare: Preot Gheorghe Vartolaș, Mănăstirea Tazlău – 500 de ani de existență, Editura Trinitas, Iași, 1996)