În anul 1864, în urma aplicării defectuoase a legii rurale promulgate la 12-14 august, Schitul Durău pierde cele 15 fălci de pământ din jurul acestuia și rămâne numai cu ograda și chiliile părinților, cu două grădini și gardul înconjurător. Cu timpul, călugărilor li se va impune, în schimbul stăpânirii acestui teren, obligația de a asigura serviciul liturgic la biserica domeniului princiar.

Începând din această perioadă și până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, Schitul Durău va traversa o perioadă de lipsuri materiale care vor avea drept consecință deteriorarea bisericii și a clădirilor din jur. În timpul Părintelui stareț Gheorghe Panteleimon (1866-1876) și al succesorului său la stăreție, Părintele Serafim Ionescu (1877-1886), se reușește menținerea unei obști unite și râvnitoare în viața de asceză și rugăciune.

Monahii se întrețineau din lucrul mâinilor și cu ajutorul făcătorilor de bine. Întocmirea celui mai vechi pomelnic păstrat, datând din 1882, i se datorează starețului Serafim.

Rodnicia stăreției Părintelui Teofan Ionescu la Durău

După trecerea la Domnul a acestuia, Părintele Teofan Ionescu îi succede la conducere, fiind de metanie din acest schit. În timpul îndelungatei sale stăreții, face dovada unor priceperi gospodărești deosebite. La data alegerii sale ca stareț, în 1879, călugării erau „mai toți îmbrăcați în sumane în loc de haine monahicești, iar unii și cu opinci și locuind în chilii, care erau, de fapt, bordeie”. Complexul monahal era în ruină, zidurile bisericii fiind crăpate și nezugrăvite și acoperământul putred.

Dovedind excelente capacități organizatorice, starețul Teofan Ionescu reușește să înnoiască, să extindă și să modernizeze gospodăria schitului. Folosindu-se de bunele relații pe care și le face în mediile culturale și politice ale vremii, izbutește să obțină fondurile necesare reparației bisericii și construcțiilor anexe. Este binecunoscută strânsa sa prietenie cu Gheorghe Panu, cunoscutul om politic, jurist și gazetar, care şi-a petrecut aici timp de 20 de ani toate concediile și a sprijinit înfrumusețarea și dezvoltarea așezării monahale.

Pleiada personalităților ce și-au găsit liniștea sufletească la Durău

Gheorghe Panu va sprijini inițiativele schitului în legătură cu drumul Răpciuni-Durău, pentru a facilita accesul vizitatorilor la schit și de aici spre culmile Ceahlăului. De asemenea, se va îngriji de amenajarea liniei telefonice și a serviciului poștal proprii ale schitului, dar și de construirea popasului de la Fântânele. Datorită intervenției sale, în 1904, Schitul Durău va fi ridicat la rangul de mănăstire, sub ascultarea starețului acesteia punându-se schiturile Tarcău și Bisericani. Călugării vor fi trecuți în bugetul statului și se obțin fonduri pentru repararea bisericii și zidirea clopotniței celei mari.

Lucrările de restaurare sunt finalizate în vara anului 1900. Începând cu 15 iunie 1899, schitul este racordat la rețeaua telefonică și are propriul oficiu poștal, iar în anii următori este construit sistemul de canalizare, fapte inedite la acea vreme pentru o așezare mănăstirească.

Frumoasa poziție a mănăstirii de la poalele Muntelui Ceahlău a mai atras și adăpostit și alte personalități ale vieții religioase, politice, literare și cultural-artistice ale vremii: Mitropolitul Veniamin Costachi, Emil Gârleanu, N. Gane, Alexandru Vlahuță, Barbu Șt. Delavrancea, I. L. Caragiale, Aurel Băeșu, Mihail Sadoveanu, Spiru Haret, C. Hogaș, G. Coșbuc, V. Morțun, Dr. C. Istrati, I. Bacalbașa, familiile Albu, Isăcescu, Hogea și Lalu din Piatra – oameni care zăboveau îndelung pe prispele caselor mănăstireşti sau pe potecile Ceahlăului și care în multe vacanțe și-au găsit aici liniștea sufletească.