„Prin smerenie urcă sufletul în lumina dumnezeiască, pentru că cel smerit nemaivăzându-se pe sine vede pe Dumnezeu. Dar lumina dumnezeiască face mintea să se smerească şi mai mult, ca prin aceasta să vadă şi mai mult lumină. E o întoarcere continuă în cerc, dar într-un cerc tot mai înalt, într-o spirală. Smerenia e mereu mai adâncă, şi înălţarea mereu mai înaltă. Sau din înălţarea tot mai înaltă nu lipseşte smerenia tot mai adâncă şi din smerenia tot mai adâncă, înălţarea tot mai înaltă. Adâncul şi înălţimea coincid tot mai mult, într-o interioritate tot mai esenţială a existenţei create, unite cu viaţa dumnezeiască.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 875 la Calist Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiască, în Filocalia VIII, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, pp. 463)