Întrucât pentru noi creştinii este de cea mai mare însemnătate şi de cea mai mare necesitate să cunoaştem dreapta credinţă şi pe aceasta să o îmbrăţişăm şi cu aceasta să ne însoţim şi cu ea împreună să străbatem viaţa de acum, se cuvine ca noi aşa să credem, aşa să mărturisim şi aşa să propovăduim: că Dumnezeu Unul este, adică o singură dumnezeire, o singură fire fără de început, veşnică, dar şi mai înainte de veci, nenăscută, nezidită, nestricăcioasă, neschimbată şi neschimbătoare, necuprinsă, nepătrunsă cu mintea, necircumscrisă, simplă, necompusă, netrupească, negrăită, nevăzută, în trei desăvârşite ipostasuri, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Căci este cu neputinţă de zugrăvit în cuvinte ceea ce este dumnezeiesc şi necuprins. Căci „Nimeni nu L‑a cunoscut pe Tatăl, afară numai de Fiul, nici pe Fiul, afară numai de Tatăl”[1]. Şi Duhul cel Sfânt astfel cunoaşte cele ale lui Dumnezeu, cum şi duhul omului cunoaşte cele mai dinlăuntru ale lui. Dar în afară de cea dintâi şi fericită fire, nimeni nu a cunoscut vreodată pe Dumnezeu afară numai de cel căruia El Însuşi i‑a descoperit; şi aceasta nu numai oamenilor, ci chiar şi puterilor celor mai presus de lume. Totuşi nu ne‑a lăsat pe noi Dumnezeu în totală necunoştinţă. Cunoştinţa faptului că există Dumnezeu este sădită de El în chip firesc în sufletele tuturor. Şi însăşi făptura cea zidită, menţinerea ei şi legile care o cârmuiesc propovăduiesc măreţia firii dumnezeieşti[2]. Şi mai întâi prin Lege şi prin profeţi, iar mai apoi prin Unul Născut Fiul Lui, Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, odată cu venirea Lui la noi, ne‑a descoperit cunoştinţa Lui[3].

Aşadar, toate cele dăruite nouă prin Lege şi prin prooroci şi prin Sfinţii Apostoli le primim, le cunoaştem şi le mărturisim, necăutând nimic mai presus de puterile noastre. Căci este cu neputinţă ca, pe lângă cele spuse nouă în chip dumnezeiesc de cuvintele insuflate de Dumnezeu ale Vechiului şi Noului Testament, să mai adăugăm şi noi ceva despre Dumnezeu sau să cugetăm ceva despre El. Fiindcă El este Dumnezeu pentru cei care primesc desăvârşit Sfintele Scripturi, mă refer la Vechiul şi Noul Testament, şi nu pentru cei care le pun la îndoială şi le răstălmăcesc, nici pentru cei plini de eresurile elinilor. Căci precum am spus, cunoştinţa faptului că există Dumnezeu e sădită în noi în mod natural. Fiindcă atât de mare a fost răutatea celui rău împotriva făpturii omeneşti, încât pe unii dintre ei i‑a adus la ceva atât de iraţional şi atât de prostesc, la cel mai rău dintre rele care este prăpastia pierzaniei, anume la faptul de a spune că nu există Dumnezeu (a căror nebunie şi lipsă desăvârşită de minte a arătat‑o şi profetul David zicând: „Zis‑a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu”[4]).

Dar ucenicii Domnului şi Apostolii cei luminaţi de Duhul Sfânt, făcând semne dumnezeieşti prin puterea şi cu harul Lui, cu undiţa minunilor de ei săvârşite i‑a adus iarăşi pe aceştia la lumina cunoştinţei, pescuindu‑i din adâncul întuneric al necunoştinţei. În acelaşi chip şi păstorii care au urmat vredniciei şi harului acestora, dar şi învăţătorii care au primit harul luminător al Duhului, prin puterea facerii de minuni, dar şi prin cuvântul harului, au luminat pe cei întunecaţi şi a întors pe cei înşelaţi din rătăcirea lor. Dar noi care nu am primit nici darul minunilor, nici pe cel al învăţăturii celei luminătoare, (căci ne‑am făcut pe noi înşine nevrednici prin aplecarea spre plăcere) se cuvine nouă să zicem puţine în plus faţă de cele ce ne‑au transmis nouă despre El învăţătorii harului care au chemat în ajutor pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt.

(Sfântul Ioan Damaschin, Despre Sfânta Treime. Despre Cântarea Trisaghionului, Editura Sophia, 2007)

[1]In. 10:15.

[2]Înţel. 13:5. V. şi Ioan Damaschinul Despre Credinţa Ortodoxă, Cap. 1. V. Grigroie din Nazianz: Cuvântul 28, cap. 16. „Epiì toìn Qeoìn h)ma½j a)nh¿gagen e)k tw½n o)rwme¿nwn.” .

[3]Sf. Ioan 1:18.

[4]Ps. 13:1.