Cetatea Damascului din Siria a odrăslit pe Ioan Damaschin din părinți credincioși și de bun neam, a căror dreaptă credință în Hristos le-a fost mult mai scumpă decât aurul, cel pieritor prin foc lămurit. Acea vreme era cumplită, căci saracinii robiseră partea aceea, luând cetatea slăvită, făcând multă răutate creștinilor, pe unii omorându-i, iar pe alții vânzându-i în robie, încât pe nimeni nu lăsau ca să slăvească pe Hristos pe față.

Atunci, părinții lui Ioan, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu fiind acoperiți, au fost păziți întregi, cu sănătatea și cu averea, păstrând întreagă credința. Pentru că le dăduse lor Preabunul Dumnezeu a afla dar înaintea săracilor, precum odinioară a avut Iosif înaintea egiptenilor și Daniil înaintea sirienilor. Deci, nu opreau răucredincioșii agareni, pe părinții sfântului a crede în Hristos și a preamări pe față, preasfânt numele Lui. Ba, chiar au pus judecător al cetății pe tatăl lui Ioan și stăpânitor peste isprăvniciile poporului. Iar el, fiind într-o fericire că aceea, mult bine făcea fraților celor de o credință, pe cei robiți răscumpărîndu-i, pe cei închiși prin temnițe liberându-i de prin legături și izbăvindu-i de la moarte și dând mâna de ajutor celor ce pătimeau în necazurile cele mai mari.

Astfel, erau în Damasc părinții cuviosului, în poporul agarenilor, ca o făclie în întuneric, ca o sămânță în Israil și ca o scânteie în cenușă, păziți de Dumnezeu, ca așa să iasă dintre dânșii făclia cea aprinsă a Bisericii lui Hristos, strălucind luminos la toată lumea. Adică, acest fericit Ioan Damaschin, pe care, născându-l părinții după fire, s-au străduit a-l naște și după dar, făcând un lucru care în acea vreme era foarte cu anevoie, că nu lăsau agarenii pe nimeni a se naște din apă și din duh (adică a se boteza). Însă părinții lui Ioan fără piedică și-au născut pe fiul lor prin botez, numindu-l cu numele darului de Ioan.

Crescând pruncul, părintele lui se îngrijea pentru dânsul să-l crească bine și să-l învețe nu obiceiurile saracinilor, nici vitejiile cele ostășești, nici vânarea fiarelor, nici altfel de meșteșug omenesc; ci blândețea, smerenia, frica de Dumnezeu, cum și înțelegerea dumnezeieștilor scripturi. Tatăl său ruga pe Dumnezeu cu sârguință, să-i trimită un om înțelept și binecredincios, ca să fie fiului său bun învățător și propovăduitor spre faptele cele bune. Deci, fiind auzit de Dumnezeu, a dobândit ceea ce dorea, într-acest chip: barbarii care erau în Damasc, ieșind adeseori pe mare și pe uscat, în părțile cele de primprejur, robeau pe creștini și, ducându-i în cetatea lor, pe unii îi vindeau în târguri, iar pe alții îi ucideau cu sabia. S-a întâmplat odată că au prins un monah oarecare, cinstit cu chipul, dar mai cinstit cu sufletul, de neam din Italia, cu numele Cozma, și-l vândură pe el în târg, împreună cu alții din cei robiți. Iar cei ce aveau să fie tăiați cu sabia, căzând la picioarele monahului aceluia, îl rugau cu lacrimi, ca și el să se roage lui Dumnezeu pentru sufletele lor.

Saracinii, văzând închinăciunile ce le făceau către monahul Cozma cei ce erau rânduiți spre moarte, l-au întrebat pe monah cu ce dregătorie și cu ce cinste a fost cinstit de creștini în patria sa? El a răspuns: „N-am avut nici un fel de dregătorie, nici cu cinstea preoției n-am fost cinstit, că sunt numai monah netrebnic. Dar am învățat filosofia, nu numai a noastră creștinească, ci și aceea pe care au alcătuit-o filosofii cei vechi”. Acestea zicând, vărsa lacrimi din ochi.

Stătea acolo, nu departe, tatăl lui Ioan, care, văzând pe bătrân plângând și după haină cunoscându-l că este monah, s-a apropiat de dânsul, vrând a-l mângâia în necaz și i-a zis: „Pentru ce plângi, omule al lui Dumnezeu, de părăsirea lumii acesteia de care demult te-ai lepădat și ai murit pentru ea, precum te cunosc după chip?”. Iar monahul a răspuns: „Nu plâng eu pentru părăsirea lumii acesteia, căci, precum ai zis, am murit pentru lume și nu bag în seamă nimic dintre acestea ce sunt în ea, știind că altă viață mai bună și fără moarte și veșnică este gătită robilor lui Hristos, pe care cu darul lui Hristos Dumnezeului meu, nădăjduiesc și eu a o ajunge; ci pentru aceasta mă tânguiesc, căci mă duc din lumea aceasta fără fiu, nelăsând după mine moștenitor”. Mirându-se bărbatul acela a zis: „Tu ești monah care te-ai dat pe sine-ți lui Dumnezeu spre păzirea curățeniei, iar nu spre nașterea de fii; deci, pentru ce te mâhnești că n-ai fiu?”. Monahul a răspuns: „Nu înțelegi, stăpâne, cele grăite de mine; nu grăiesc de fiu trupesc, nici despre moștenirea materialnică, ci despre cea duhovnicească, pentru că eu, precum mă vezi, deși sunt călugăr sărac, am mare bogăție de înțelepciune, cu care din tinerețile mele, cu ajutorul Dumnezeului meu ostenindu-mă, mult m-am îmbogățit. Că am străbătut toată înțelepciunea omenească, am învățat retorică, logica și filosofia, pe care Staghiriții și fiul lui Areston au așezat-o. Apoi, am cunoscut bine măsurarea pământului și cu meșteșugul muzicii m-am deprins, mișcarea planetelor cerului și umblarea lor am învățat din destul, pentru că din făpturi, care au atâta podoabă și cu atâta înțelepciune sunt așezate, să ajung întru cea mai luminoasă cunoștință a însuși Făcătorului. Mai pe urmă și tainele teologiei, cele drept alcătuite de teologii greci și romani, desăvârșit le-am învățat. Deci, atâtea daruri având, nu le-am dăruit nimănui și ceea ce singur am învățat, pe altul n-am învățat și nici nu mai pot de acum să mai învăț pe cineva, nemaifiind nici vreme și neavând nici ucenic, că mi se pare că și eu voi muri aici de sabia agarenilor și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu ca un pom fără roadă și ca robul care a ascuns în pământ talantul stăpânului său. Deci, pentru aceasta plâng și mă tânguiesc, că precum se mâhnesc părinții cei trupești când viețuiesc în însoțire și nu lasă fii, așa și eu mă mâhnesc că n-am născut nici un fiu duhovnicesc, care să rămână după mine moștenitor, la atâta bogăție de înțelepciune”.

Auzind aceste cuvinte, tatăl lui Ioan s-a bucurat că a aflat comoara pe care o dorea și a zis către bătrân: „Nu te mâhni, părinte, poate Dumnezeu va împlini dorința inimii tale”. Zicând acestea s-a dus degrabă la domnul saracinilor și, căzând la picioarele lui, l-a rugat cu sârguință ca să-i dăruiască pe acel rob; nu a fost lipsit de cererea sa, că i s-a dăruit lui de la Domnul acel dar, care, cu adevărat, era mai vrednic decât multe alte daruri. Deci, luând cu mare bucurie pe fericitul Cozma, l-a dus în casa să și-l mângâia pe el de pătimirea cea rea și îndelungată, pe care a avut-o, dându-i toată îndemânarea și odihnă; apoi a zis către dânsul: „Părinte, fii domn al casei mele, precum sunt și eu, cum și părtaș tuturor bucuriilor și necazurilor mele”. Apoi i-a mai zis: „Iată că nu numai libertate ți-a dăruit Dumnezeu, ci și dorința inimii tale a împlinit-o. Pentru că am acești copii (punându-i înaintea lui pe amândoi copiii), unul îmi este fiu după fire, adică Ioan, iar celălalt este luat în loc de fiu, de neam din Ierusalim, care, rămânând sărac din copilărie, l-am luat în loc de fiu și este de un nume cu cuvioșia ta, pentru că se cheamă Cozma. Deci, rogu-te, părinte, învață-i pe dânșii înțelepciunea ta și obiceiurile cele bune, povățuiește-i spre toate lucrurile cele bune și fă-i pe dânșii fiii tăi duhovnicești; naște-i pe dânșii prin învățătură, crește-i prin blinda pedepsire și-i lasă pe ei după tine moștenitori nefuratei tale bogății cele duhovnicești”.

Fericitul bătrân Cozma s-a bucurat și a preamărit pe Dumnezeu; apoi luând pe amândoi copiii, îi învăța pe dânșii cu toată sârguința. Copiii aceștia erau isteți la minte, pricepând toate cele ce li se puneau înainte de dascăl și învățau cu spor. Ioan era ca un vultur ce zboară prin văzduh și ajunge tainele cele mai înalte ale învățăturii; iar Cozma, fratele lui cel duhovnicesc, era ca o corabie pe mare, pe care, suflând-o vântul, înoată iute; așa ajungea el de repede adâncul înțelepciunii. Amândoi învățând cu sârguință și cu bună sporire, în puțină vreme au străbătut toată învățătura ce se afla în logică, în filosofie și în aritmetică, ca și ucenicii lui Pitagora și ai lui Diofant, iar măsurarea pământului au învățat-o așa, încât se părea că sunt că oarecare noi Euclizi. Meșteșugul muzicii în așa chip l-au învățat, precum îi arată cântările bisericești cele alcătuite de dânșii și stihurile cele scrise de ei. Apoi n-au rămas neînvățate de dânșii nici astronomia și nici tainele dreptei credințe, pe care prea bine le-au cunoscut. Au învățat și obiceiurile cele bune și către viață plină cu fapte bune s-au povățuit de bunul lor dascăl, făcându-se desăvârșiți, atât întru înțelepciunea cea duhovnicească, cât și în cea lumească. Ioan atât a sporit încât chiar dascălul se minună de dânsul, pentru că în unele din învățături, chiar covârșea ucenicul pe dascăl. Apoi s-a făcut un renumit teolog, precum îl arată a fi cărțile lui cele de Dumnezeu insuflate și înțelepțite. El nu se mândrea de înțelepciunea sa, ci precum un pom bineroditor, cu cât face mai mult rod, cu atât își pleacă la pământ ramurile sale, așa și fericitul filosof Ioan, cu cât creșteau mai mult în mintea sa roadele înțelepciunii, cu atât se socotea întru inima sa a fi mai mic și știa a potoli în sine gândurile tinereții și a stinge năvălirile patimilor, iar sufletul său, ca pe o candelă plină cu undelemnul înțelepciunii celei duhovnicești, știa a-l aprinde cu focul dumnezeieștii doriri.

După aceasta, dascălul Cozma a zis către tatăl lui Ioan: „Iată s-a împlinit dorința ta, stăpânul meu, căci copiii tăi au învățat bine, încât acum chiar și pe mine mă covârșesc cu înțelepciunea. Căci n-a fost destul acestor ucenici să fie că dascălul lor, ci cu mare ținere de minte și cu neîncetate osteneli, mai mult au cercetat adâncul înțelepciunii, înmulțind Dumnezeu într-înșii darul acesta. De acum nu le mai trebuie să învețe de la mine, singuri fiind destoinici ca să-i învețe și pe alții. Deci, rogu-mă ție, stăpâne, lasă-mă într-o mănăstire, ca acolo însumi să fiu ucenic și să învăț de la călugării cei mai desăvârșiți înțelepciunea cea de sus; pentru că această filosofie lumească, pe care am învățat-o mai înainte, mă trimite către filosofia cea duhovnicească, care este mai cinstită și mai curată, folosind și mântuind sufletul”.

Tatăl lui Ioan, auzind aceasta, s-a mâhnit, nevrând să se lipsească de un părinte că acela, cinstit și înțelept; însă n-a îndrăznit a-l opri cu sila, ca să nu mâhnească pe bătrân, ci a făcut după voia lui și, dându-i cele trebuincioase de cale din destul, l-a liberat în pace. Iar el mergând s-a sălășluit în lavra Cuviosului Sava și acolo, bineviețuind până la sfârșitul vieții, a trecut la Dumnezeu, acela care ajunsese înțelepciunea cea desăvârșită. Apoi și tatăl lui Ioan, după câțiva ani, s-a mutat la Domnul. Iar domnul saracinilor, chemând pe Ioan, a voit a-l face mai întâi sfetnic al său, dar el se lepăda avîn-du-și dorința înclinată în altă parte, adică spre a sluji Domnului în liniște; însă fiind silit, s-a supus și a primit dregătoria chiar nevrând și s-a făcut stăpânilor în cetatea Damascului, mai mare decât tatăl său.

În vremea aceea, împărățea peste greci Leon Isaurul, care, ca o fiară, s-a sculat asupra Bisericii lui Dumnezeu și ca un leu ce răpește și răcnește. Pentru că, lepădând sfintele icoane de prin bisericile lui Dumnezeu, le ardea cu foc, iar pe cei ce credeau bine și se închinau sfintelor icoane, îi rupea cu dinții cumplitei tiranii, fără milă. Auzind despre acestea, Ioan s-a aprins cu râvnă pentru bună credință, urmând lui Ilie Tesviteanul și celui de un nume cu dânsul, adică lui Ioan Mergătorul înaintea lui Hristos. Deci, scoțând sabia cuvântului lui Dumnezeu, a început a tăia ca pe un cap dogma cea ereticească a împăratului celui cu nărav de fiară. Căci, scriind mai multe cărți despre cinstea sfintelor icoane, le-a trimis către cei dreptcredincioși, pe care îi știa, în care cărți arăta cu înțelepciune din Scriptură și din vechile așezăminte ale purtătorilor de Dumnezeu Părinți, că se cuvine a da cuviincioasa închinăciune sfintelor icoane. Apoi, ruga pe acei către care scria, să arate acele cărți ale lui și altor frați care sunt de o credință, spre întărirea dreptei credințe.

Deci, se sârguia fericitul Ioan a alerga prin toată lumea, dacă nu cu picioarele, cel puțin cu cărțile sale cele de Dumnezeu insuflate, care, împărțindu-se prin toată împărăția grecească, întărea pe cei binecredincioși întru dreapta credință, iar pe cei eretici îi înțepa cu sabia cuvântului. Acestea ajungând la auzul împăratului Leon cel răucredincios și el, nerăbdînd mustrarea credinței sale celei rele, a chemat pe ereticii cei de o credință cu el și le-a poruncit, ca, prefăcându-se a fi de dreaptă credință, să caute între cei binecredincioși vreo scrisoare de-a lui Ioan, care ar fi fost scrisă chiar de mâna lui și să o ceară de la dânșii ca să o citească pentru folos.

Atunci ajutătorii răutății, sârguindu-se mult, au aflat undeva la cei binecredincioși o epistolă scrisă de mâna lui Ioan, pe care, cerând-o cu vicleșug, au dat-o în mâna împăratului. Iar acela a dat-o în mâna unor scriitori iscusiți ai săi, ca astfel privind la scrisoarea lui Ioan, cu același fel de litere să scrie o carte către împărat, ca și cum ar fi fost scrisă chiar de mâna lui Ioan și trimisă de la Damasc. Scrisoarea aceea era astfel: „Bucură-te, împărate! Eu mă bucur de stăpânirea ta pentru unirea credinței noastre și dau închinăciunea și cinstea ce se cuvine măriei tale celei împărătești. Înștiințare fac stăpânirii tale, că cetatea noastră Damascul, pe care o stăpânesc saracinii, este foarte nebăgată în seamă de dânșii, neavând nicidecum strajă tare, iar oastea agarenilor care se află într-însa este foarte slabă și puțină; deci, milostivește-te pentru această cetate, rogu-mă pentru Dumnezeu, trimite oastea ta cu bărbăție, ca și cum ar avea să meargă aiurea, fără veste să năvălească asupra Damascului, căci fără osteneală vei lua cetatea sub stăpânirea ta și la aceasta mult îți voi ajuta chiar și eu, de vreme ce și cetatea și chiar și laturile acestea sunt sub mina mea”.

O scrisoare ca aceasta fiind făcută ca și cum ar fi fost scrisă de Ioan către împărat, a poruncit să scrie altă scrisoare, din partea lui Leon cel viclean către domnul saracinilor, într-acest chip: „Nimic mai fericit decât aceasta mi se pare a nu fi alta decât a avea pace între noi, a petrece în prietenie și a păzi așezămintele cele de pace; căci este foarte lăudat lucru și lui Dumnezeu plăcut. Drept aceea și eu, pacea care am făcut-o împreună cu tine, voiesc a o păzi nerisipită și neschimbată până la sfârșit. Însă, un creștin care petrece în stăpânirea ta, adeseori mă îndeamnă, prin scrisorile sale către mine, ca să risipesc pacea și făgăduiește către mine, că-mi va da în mâini cetatea Damascului, fără osteneală, de voi trimite acolo oastea mea fără de veste. Și pentru ca să crezi cele scrise de mine, iată îți trimit una din scrisorile ce mi-a scris, din care vei cunoaște prietenia mea. Iar acelui creștin, care a îndrăznit a scrie către mine unele ca acestea, îi vei pricepe vicleșugul și vrăjmășia și vei ști în ce chip să-l pedepsești”.

Amândouă aceste scrisori le-a trimis împăratul cel cu numele de leu și cu năravul de fiară, printr-un om al său către domnul barbarilor în Damasc. Iar acela, luându-le și citindu-le, a chemat pe Ioan și i-a arătat acea scrisoare cu vicleșug, ce era scrisă către împăratul Leon. Iar Ioan, citind și luând seamă scrisorii, a zis: „Literele ce se află pe hârtia aceasta văd că sunt asemenea cu scrisoarea mâinii mele; dar n-a scris mina mea acestea, pentru că mie nici în minte nu mi-a venit cândva să scriu unele ca acestea către împăratul grecesc (să nu fie aceasta!) și să slujesc eu cu vicleșug domnului meu?”. Deci a cunoscut Ioan că pizma cea cu rău meșteșug a ereticilor a făcut una ca aceasta.

Atunci domnul, umplându-se de mânie, a poruncit să-i taie mâna cea dreaptă, nevinovatului Ioan; iar acesta se rugă cu sârguință domnului ca să aștepte puțin și să-i dea câtăva vreme pentru adeverirea nevinovăției sale și pentru dovedirea vrăjmășiei îndreptată asupra sa de către înrăutățitul eretic, împăratul Leon. Dar n-a dobândit ceea ce cerea, pentru că fiind foarte mânios păgânul, îndată a poruncit a se desăvârși pedeapsa. Deci s-a tăiat dreapta lui Ioan; dreapta aceea care făcea puterea celor dreptcredincioși, pentru Dumnezeu; dreapta aceea care, prin scrisorile sale, mustra pe cei ce ocărăsc pe Domnul și în loc de a o întinde în cerneală cu care scria, pentru cinstirea sfintelor icoane, s-a udat chiar cu sângele său. Iar după tăiere, a spânzurat-o în târg, în mijlocul cetății.

Apoi Ioan, slăbind de durere și de curgerea cea multă a sângelui, a fost dus la casa sa. Sosind seara, fericitul a socotit că s-a potolit de mânie barbarul și a trimis către dânsul să-l roage, zicând: „Se înmulțește durerea mea și nespus mă muncește și nu pot avea ușurință, câtă vreme stă spânzurata în văzduh mina mea cea tăiată; deci rogu-mă ție, stăpânul meu, poruncește ca să mi se dea mâna s-o îngrop în pământ, că atunci se va ușura durerea mea”. Tiranul, umilindu-se de o asemenea rugăminte, a poruncit să ia mâna de la priveliște și să o dea lui Ioan.

Ioan, luându-și mâna cea tăiată, a intrat în camera sa de rugăciune și, căzând la pământ înaintea sfintei icoane a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, care avea în mâinile sale Pruncul, a lipit dreapta cea tăiată la locul ei. Apoi a început a se ruga suspinând din adâncul inimii și, plângând, zicea: „Preacurată Stăpâna, Maică care ai născut pe Dumnezeul meu, iată că pentru dumnezeieștile icoane mi s-a tăiat mâna dreaptă. Nu știu pricina pentru care s-a tulburat Leon, dar tu întâmpină-mă degrabă cu ajutor și-mi vindecă mina mea. Dreapta celui Preaînalt Care S-a întrupat din tine, face multe minuni prin rugăciunile Tale. Deci, mă rog ca, prin mijlocirea ta, să vindece Domnul și dreapta mea, o! maică a lui Dumnezeu, pentru ca să scrie mina aceasta oricâte laude vei voi tu singură. Să scrie ție și Fiului tău și să ajute cu scrisorile sale dreapta credință; pentru că poți toate câte le voiești, ca o mamă a lui Dumnezeu”.

Zicând acestea cu multe lacrimi, Ioan a adormit și a văzut în vis icoana Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cu ochii luminoși și milostivi, căutând spre dânsul și zicând: „Iată mâna ta este sănătoasă. De acum nu te mai mâhni. Însă ostenește-te cu dânsa fără lenevire, precum ai făgăduit mie și fă-o condei al scriitorului ce scrie degrabă”. Apoi, deșteptându-se Ioan, dacă a pipăit și a văzut mâna lui vindecată, s-a bucurat cu duhul de Dumnezeu Mântuitorul său și de maica Lui cea fără de prihană, că i-a făcut mărire cel puternic. Stând în picioare și, ridicându-și mâinile în sus, a adus mulțumire lui Dumnezeu și Maicii Domnului. Apoi, în noaptea aceea s-a veselit cu toată casa sa, cântând cântare nouă și zicând: „Dreapta Ta, Doamne, s-a binecuvântat, întru tărie, mâna Ta cea dreaptă a vindecat dreapta mea cea tăiată și cu aceasta va sfărâma pe vrăjmașii cei ce nu cinstesc chipul Tău și al Preacuratei Maicii Tale și va zdrobi cu dânsa pe vrăjmașii sfărâmători de icoane, spre înmulțirea măririi Tale”.

Astfel, Ioan veselindu-se cu toți casnicii săi și cântând cântări mulțumitoare, au auzit toți vecinii care locuiau împrejur și înțelegând pricina bucuriei și a veseliei lui Ioan se mirau foarte. Apoi degrabă s-a înștiințat despre acestea și domnul saracinilor și îndată chemând pe Ioan, i-a poruncit ca să arăte mâna cea tăiată. Și se cunoștea la încheietura de unde se tăiase mina, un semn al tăieturii ca o ață roșie, care se însemnase prin purtarea de grijă a Maicii Domnului, spre arătarea cu adeverire a mâinii ce a fost tăiată. Văzând-o domnul a întrebat pe Ioan, care doctor și cu ce fel de doctorii a împreunat mâna așa de bine la încheietura sa și așa degrab s-a vindecat, ca și cum n-ar fi fost tăiată?

El n-a tăinuit minunea, ci cu glas mare a vestit-o, zicând: „Domnul meu, doctorul cel atotputernic, prin Preacurata Sa Maică, ascultându-mi rugăciunea cea cu multă sârguință, a vindecat cu mâna Sa cea atotputernică această rană și mi-a dat mâna pe care ai poruncit tu de mi-a tăiat-o”.

Atunci domnul a strigat: „Vai mie, cu nedrept am judecat și fără milă te-am pedepsit, omule drept, luând seamă la clevetirea cea mincinoasă! Deci, rogu-mă ție, iartă-mă, căci cu mânie și fără de socoteală, am adus asupra ta o judecată ca aceasta. Primește de la noi dregătoria și cinstea cea dintâi și fii cel dintâi dintre sfetnicii noștri, iar de acum înainte fără de tine și fără de sfatul tău, nimic să nu se săvârșească în stăpânirea noastră”. Ioan, căzând la picioarele boierului, l-a rugat mult să-l libereze și să nu-l oprească a se duce în calea sa, unde dorește sufletul său, ca să urmeze Domnului, cu monahii care s-au lepădat de lume și „au luat jugul Domnului”. Însă acesta nu vroia să-l libereze, ci-l silea să fie domn al casei lui și rînduitor întru toată împărăția lui. Deci multă vorbă era între dânșii, unul pe altul rugind și unul pe altul silindu-se a se birui prin rugăminte. Apoi Ioan a biruit, deși nu degrab, și îmblânzind pe boier, l-a liberat ca să facă ceea ce-i va plăcea.

Întorcându-se Ioan în casa sa, îndată și fără zăbavă a împărțit săracilor toată averea sa, care era foarte mare și a liberat pe toți robii săi; iar el s-a dus la Ierusalim împreună cu Cozma, care a fost ucenic cu dânsul și acolo, închinându-se sfintelor locuri, a venit în lavra Sfântului Sava și a rugat pe egumen să-l primească, ca pe o oaie rătăcită și să-l numere în turma să cea aleasă.

Atunci a fost cunoscut Ioan de egumen și de frații de acolo cine este, pentru că era slăvit și știut de toți, pentru stăpânirea și cinstea sa, cum și pentru înțelepciunea sa cea mare. Și se bucură egumenul pentru dânsul, căci un om ca acela a venit întru atâta smerenie și sărăcie, încât voiește să se facă monah. Primindu-l pe el cu dragoste, a chemat pe unul din frați, care era monah mai iscusit și mai nevoitor, vrând a i-l încredința pe Ioan pentru ucenicie, ca să-l învețe filosofia cea duhovnicească și obiceiurile monahicești. Iar acela s-a lepădat, nevrând să fie dascăl unui om ca acela, care cu învățătura lui prea înțeleaptă, pe mulți îi covârșea. Deci a chemat egumenul un altul, dar nici acela n-a voit. Așijderea și al treilea și al patrulea, toți s-au lepădat, fiecare dintr-înșii zicând că nu este vrednic de povățuirea unui asemenea bărbat prea înțelept, de care se rușinau. După aceștia, a chemat un bătrân oarecare, simplu cu obiceiul, având însă și multe cunoștințe și osârdie; acela nu s-a lepădat a fi povățuitorul lui Ioan.

Luând bătrânul pe Ioan în chilia sa și, începând al învăța temelia vieții celei cu fapte bune, mai întâi i-a dat acest fel de orânduiala ca nimic să nu facă după voia sa. Apoi să aducă lui Dumnezeu ostenelile și rugăciunile cu sârguință, ca pe o jertfă. După aceea, să verse lacrimi din ochii săi, dacă voiește a-și curăți păcatele vieții trecute, pentru că acelea se socotesc înaintea lui Dumnezeu, ca jertfă mai scumpă decât tămâia. Aceste rânduieli erau un început al lucrurilor care se săvârșesc prin osteneală trupească.

Iar pentru cele ce se cuvin sufletului, starețul i-a legiuit acestea: să nu aibă în mintea sa vreo nălucire lumească, nici să închipuiască într-însa fețe necuvioase; ci să-și păzească mintea sa întreagă și curată de toată împătimirea cea deșartă și de toată îngâmfarea. Să nu se laude cu mulțimea înțelepciunii sale și cele ce a învățat să nu i se pară că le-a ajuns toate bine și până în sfârșit. Să nu poftească descoperiri și înștiințare de taine ascunse, să nu nădăjduiască în priceperea sa până la sfârșitul vieții, cum că este neclintită și că nu poate cădea și rătăci din calea adevărului. Ci să știe că gândurile sale sunt neputincioase și să cunoască că înțelegerile sale sunt greșite. Pentru aceea să se sârguiască a nu-și lăsa gândul să se împrăștie pretutindeni și să-l îngrijească a-l aduna într-una, pentru că mintea lui să se lumineze de Dumnezeu și sufletul să i se curățească de toată întinăciunea. Apoi trupul și sufletul să se unească cu mintea și așa se va face chipul Sfintei Treimi și se va desăvârși omul nu trupesc, nici sufletesc ci cu totul duhovnicesc, schimbându-și voia celor două părți, adică a trupului și a sufletului, întru a treia și cea dintâi, adică în minte.

Niște rânduieli ca acestea scriind tatăl fiului și dascălul ucenicului, a adăugat și aceste cuvinte către dânsul: „Nimănui să nu trimiți vreo scrisoare, nici să grăiești către cineva din învățăturile lumești. Tăcerea s-o iubești, pentru că știi că nu numai iubitorii noștri de înțelepciune învață tăcerea, ci și Pitagora poruncește ucenicilor săi să păzească multă vreme tăcerea. Apoi să nu ți se pară că este bine a grăi cele bune, chiar fără vreme, ascultă pe David care zice: Tăcut-am din bunătăți. Apoi ascultă ce folos a avut din aceasta: Înfierbîntatu-s-a inima mea înăuntru meu, adică, negreșit, cu focul dragostei către Dumnezeu, care se aprinde prin cugetarea la El”.

Toate învățăturile acestea ale bătrânului au căzut în inima lui Ioan că o sămânță într-un pământ bun și, odrăslind, s-au înrădăcinat. Pentru că, viețuind Ioan multă vreme lângă acel bătrân de Dumnezeu insuflat, păzea cu dinadinsul toate cuvintele lui și asculta poruncile lui, supunându-se fără fățărnicie, fără grăire împotrivă și fără cârtire. Nici măcar cu gândul nu s-a împotrivit cândva poruncii bătrânului; căci, ca pe niște lespezi, a scris pe inima sa aceasta: toată porunca părintelui să o împlinesc, după învățătura Apostolului, fără mânie și fără îndoire. Pentru că, ce folos este ascultătorului celui ce are în mâini lucrul, iar în gură cârtirea, când împlinește porunca și apoi cu limba sau cu mintea grăiește împotrivă? Când va veni unul ca acela întru săvârșirea faptei? Niciodată. Unii ca aceia în deșert se ostenesc; lor li se pare că săvârșesc faptă bună, când lucrează ceva, dar au în sânul lor șarpele cârtirii. Însă fericitul Ioan, ca un adevărat ascultător, era fără cârtire, în toate slujbele ce i se porunceau.

Odată, vrând bătrânul să ispitească ascultarea și smerenia lui Ioan, a adunat o mulțime de coșnițe, căci acela era lucrul mâinilor lor, și a zis către Ioan: „Am auzit, fiule, că în Damasc se vând coșurile cu mai mare preț decât în Palestina și noi avem în chilii multe nevoi de împlinit, precum singur vezi; deci, ia coșnițele acestea și te du degrabă la Damasc, de le vinde acolo. Dar caută să nu le vinzi cu preț mai mic decât cel rânduit”.

Atunci a rânduit bătrânul preț mare coșnițelor, îndoit mai mult decât se cuvenea. Iar ascultătorul cel adevărat nu s-a împotrivit nici cu cuvântul, nici cu mintea, nici n-a zis că nu-s vrednice coșnițele de un asemenea preț, nici că este calea prea departe; nici n-a grăit în sufletul său: „mă rușinez a mă duce în cetatea Damascului, în care odinioară am fost cunoscut tuturor ca stăpânitor slăvit”. Nimic din acestea n-a zis, nici a cugetat, fiind următor Stăpânului Hristos, Celui ce s-a făcut ascultător până la moarte. Și îndată, zicând „Binecuvintează părinte”, a luat coșnițele în spate și s-a dus degrabă la Damasc. El umbla prin cetate îmbrăcat în haine proaste și rupte, vânzând în târg coșnițele sale. De voia vreun om să cumpere o coșniță din acelea, întreba cât costă; apoi auzind un preț ca acela mare, îl batjocorea și râdea de el. Alții îl mustrau și-l ocărau, pentru că fericitul Ioan nu era cunoscut de toți, de vreme ce era îmbrăcat cu haine proaste. Cel care odinioară purta haine țesute cu aur, acum și fața îi era schimbată de post și obrazul și frumusețea vestejită.

Un oarecare cetățean, care odinioară îi era slugă în vremea stăpânirii sale, stând acolo în dreptul lui și luând seamă bine la fața lui, l-a cunoscut cine este acesta; apoi s-a mirat de chipul lui și s-a umilit și oftând din inimă s-a apropiat de dânsul, ca de un necunoscut și i-a dat prețul cel orânduit de starețul său pe toate coșnițele; dar nu că-i trebuiau lui coșnițele, ci s-a milostivit spre un om ca acela, care dintru atâta slavă și bogăție a ajuns pentru Dumnezeu întru atâta smerenie și sărăcie. Iar el, luând prețul pe coșnițe s-a întors la cel ce l-a trimis, ca un biruitor de la război, aruncând la pământ pe potrivnicul diavol și, împreună cu dânsul, mândria și mărirea deșartă prin ascultare și prin smerenie.

După câtăva vreme s-a mutat la Domnul un monah din lavra aceea care avea un frate după trup. Deci, rămânând singur, plângea după fratele său nemângâiat. Ioan îl mângâia cu multe cuvinte, dar nu putea să fie mângâiat cel rănit cu întristarea fără măsură după fratele său. Apoi, plângând, l-a rugat pe Ioan să-i scrie oarecare cântări de umilință spre mângâierea și ușurarea întristării sale; iar Ioan se lepăda, temându-se să nu calce porunca bătrânului său, care îi poruncise să nu facă nimic fără voia lui. Dar, fratele care se tânguia, îl supăra cu multă rugăminte, zicând: „Pentru ce nu-mi miluiești sufletul cel întristat și nu-mi dai puțină doctorie pentru durerile cele mari ale inimii mele? Căci de ai fi fost doctor trupesc și mi s-ar fi întâmplat să am o boală trupească și te-aș fi rugat să mă tămăduiești, iar tu puțind a mă vindeca, m-ai fi trecut cu vederea? Apoi, de aș fi murit din boala aceea, oare n-ai fi dat răspuns lui Dumnezeu pentru mine, că puțind a mă vindeca m-ai trecut cu vederea? Eu acum mai mare durere pătimesc în inimă și aștept puțină doctorie de la tine, dar tu mă treci cu vederea. De voi muri din această întristare, oare nu vei da lui Dumnezeu mai mare răspuns pentru mine? De te temi de porunca starețului tău, eu voi ascunde ceea ce îmi vei scrie tu, încât să nu știe, nici să audă el despre aceasta”.

Cu niște cuvinte ca acestea înduplecat fiind Ioan, i-a alcătuit aceste tropare ce se cântă la înmormântări: „Unde este desfătarea cea lumească? Oamenilor, pentru ce în deșert ne tulburăm? Toate cele omenești sunt deșertăciuni!” și celelalte care și până acum se cântă de biserică la îngroparea celor răposați. Ducându-se atunci starețul din chilie undeva, Ioan, fiind înăuntru, cânta troparele cele alcătuite. Iar când s-a întors starețul, apropiindu-se de ușa chiliei, a auzit glasul lui Ioan cântând și, intrând înăuntru, a început cu mânie a zice: „Oare așa degrabă ai uitat făgăduințele tale, că, în loc să te plângi pe sine-ți, tu te bucuri și te veselești, alcătuind aceste cântări?”. Ioan, spunând pricina cântării sale și, arătându-i că a fost silit de lacrimile fratelui să scrie, își cerea iertare, căzând cu fața la pământ. Însă bătrânul, ca o piatră tare neînduplecîndu-se la rugămintea lui, îndată, despărțidu-l de petrecerea cea împreună cu dânsul, l-a izgonit din chilie.

Ioan, fiind izgonit, și-a adus aminte de izgonirea lui Adam din Rai, care s-a făcut pentru neascultare și se tânguia înaintea chiliei bătrânului, precum odinioară Adam înaintea Raiului. Apoi s-a dus la alți părinți pe care îi știa că sunt aleși prin faptele cele bune și i-a rugat să meargă la duhovnicul său, să-i ierte greșeala. Ei, mergând, l-au rugat pe duhovnicul lui Ioan să-l ierte pe ucenicul său și să-l primească iarăși în chilie, dar acela s-a făcut ca un stâlp neînduplecat spre rugămintea lor. Atunci unul din părinții aceia, a zis către bătrânul: „Dă canon celui ce a greșit și nu-l despărți de petrecerea împreună cu tine”. Bătrânul a răspuns: „Acest canon îi dau, dacă voiește a dobândi iertare neascultării sale, ca toate ieșitorile (haznalele) chiliilor lavrei, să le curățească cu mâna sa și toate scaunele cele necurate să le spele”.

Auzind părinții, s-au rușinat de niște cuvinte ca acestea și s-au dus, mirându-se de cuvântul aspru și neînduplecat al bătrânului. Iar Ioan, întâmpinându-i și închinându-se lor după obicei, i-a întrebat ce a zis părintele său. Aceștia, arătându-i împietrirea bătrânului, nu îndrăzneau a-i spune ce-i poruncește, că se rușinau de porunca cea de rușine a starețului. Iar el stărui, prin rugăminte cu sârguință, să-i spună porunca părintelui său. Înștiințându-se, s-a bucurat mai presus de nădejdea lor, parându-i bine de un lucru ca acela ce i se poruncise, deși era necurat. Apoi, îndată pregătind uneltele și vasele de curățit, a început a face cu credință ceea ce i se poruncise, atingându-se de necurățenie cu mâinile acelea, pe care mai înainte le ungea cu miresme de felurite arome, și-și întina dreapta sa, care cu minune s-a vindecat de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. O, smerenie adâncă a bărbatului celui minunat și a ascultătorului celui adevărat! Văzând starețul o smerenie că aceea, s-a umilit și alergând a căzut pe grumajii lui și-i săruta capul, umerii și mâinile, zicând: „O, ce fel de pătimitor am născut eu întru Hristos? O, acesta este fiu adevărat al fericitei ascultări!”. Iar Ioan se rușina de cuvintele bătrânului, căzând cu fața la pământ cu lacrimi înaintea lui, ca înaintea lui Dumnezeu, neîngâmfându-se de cuvintele de laudă ale părintelui său, ci mai mult smerindu-se și rugându-se să-i ierte greșeala. Iar părintele, luându-l, l-a dus de mâna în chilia sa, de care Ioan s-a bucurat, ca și cum ar fi fost iarăși întors în Rai, și viețuia în unirea cea dintâi împreună cu bătrânul.

Nu după multă vreme s-a arătat bătrânului în vis noaptea, Stăpâna lumii, Preacurata și binecuvântată Fecioară, zicând: „Pentru ce ai astupat izvorul, care poate izvorî apă dulce și cu îndestulare, apă mai bună decât aceea care a izvorât din piatra cea din pustie, apă de care a poftit David să bea, apa pe care a făgăduit-o Hristos Samarinencii? Lasă izvorul să curgă, căci va izvorî fără împuținare, va curge și va adăpa toată lumea și va acoperi mările eresurilor și le va preface într-o dulceață minunată. Cei însetați să meargă cu sârguință la apă și câți nu au argintul vieții celei curate să-și vândă împătimirile lor și mergând să-și cumpere de la Ioan curățire mai luminată atât în dogme, cât și în fapte, pentru că acesta va lua alăuta cea proorocească - Psaltirea lui David - și va cânta Domnului Dumnezeu cântări noi, care vor covârși cântările lui Moise și dănțuirile Mariamei. Întru nimic se vor socoti în fața lui cântările de laudă cu cuvinte neînțelese și nefolositoare ale lui Orfeu, căci acesta va cânta cântare duhovnicească și cerească. El, ca heruvimii, va urma cu cântarea și pe toate bisericile Ierusalimului le va face ca pe niște fecioare, care cântă în timpane, spre lauda Domnului, vestind moartea și învierea lui Hristos. Acesta va scrie dogmele dreptei-credințe și va mustra răzvrătirile cele ereticești. Inima lui va răspunde cuvânt bun și va grăi lucrurile cele minunate ale împăratului”.

Dimineața, chemând bătrânul pe Ioan, a zis către dânsul: „O, fiule al ascultării lui Hristos, deschide gura ta pentru ca să tragi duh și cele ce ai primit în inima ta, spune-le cu gura. Gura ta să vorbească înțelepciunea care ai învățat-o prin cugetarea lui Dumnezeu. Deschide gura ta, nu spre povestiri, ci spre cuvinte adevărate și nu spre ghicitoare, ci spre dogme. Vorbește în inima Ierusalimului, care vede pe Dumnezeu, spre împăcarea Bisericii Lui. Vorbește, nu cuvinte deșarte care se duc în văzduh, ci pe acelea pe care Duhul Sfânt le-a scris în inima ta. Suie-te la înălțimea Sinaiului, adică a vederii lui Dumnezeu și a descoperirilor tainelor celor dumnezeiești și, pentru smerenia ta cea mare, prin care te-ai pogorât până în adânc, suie-te acum la muntele bisericii și propovăduiește; înalță-ți glasul tău cu tărie, binevestind Ierusalimului că lucruri prea slăvite s-au vorbit despre tine de Maica lui Dumnezeu, iar pe mine mă iartă, rogu-mă, că din simplitate și din neștiință, am fost piedică ție”.

Din acea vreme fericitul Ioan a început a scrie cărți dumnezeiești și a făcut cântări izvorâtoare de miere, alcătuind Octoihul, prin care și până astăzi se veselește Biserica lui Dumnezeu, ca printr-o alăută duhovnicească. Iar începutul cărții sale l-a făcut zicând astfel: „Dreapta ta cea purtătoare de biruință, cu dumnezeiască cuviință, întru tărie s-a preamărit”. Și aceasta a zis-o din pricina dreptei sale, care după tăiere a fost vindecată cu preamărire, despre a cărei vindecare, bucurându-se, a strigat către Născătoarea de Dumnezeu: „De tine se bucură, ceea ce ești plină de dar, toată făptura” și celelalte. Iar basmaua cu care a fost înfășurată mina lui tăiată, o purta pe cap, întru pomenirea acelei minuni, ce s-a făcut de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. El a scris și viețile unor sfinți, a alcătuit cuvinte la praznice și multe feluri de rugăciuni de umilință, apoi dogmele credinței celei adevărate și multe taine teologhicești. După aceea a scris și împotriva ereticilor, dar mai ales împotriva luptătorilor de icoane și tot felul de învățături folositoare de suflet, cu care și până acum se hrănesc credincioșii, avându-le ca pe o hrană duhovnicească și ca un râu ce curge lin.

Cuviosul Ioan avea pe fericitul Cozma, care-l îndemna la o osteneală ca aceasta, ca unul ce crescuse împreună cu dânsul și împreună învățaseră la un dascăl; acela deștepta pe Ioan pentru scrierile dumnezeieștilor cărți și spre alcătuirea cântărilor bisericești și, care, însuși îl ajuta. Mai târziu, Cozma a fost hirotonisit episcop al cetății Maiuma de către patriarhul Ierusalimului. După aceasta, același patriarh chemând și pe Cuviosul Ioan, l-a hirotonisit preot. Însă el, nevrând a zăbovi mult în lume și a fi lăudat de mireni, s-a întors în locașul Sfântului Sava și se ascundea în chilia sa ca o pasăre în cuib, sârguindu-se întru citirea și scrierea dumnezeieștilor cărți, îngrijindu-se pentru mântuirea sa. Apoi, adunând toate cărțile sale pe care le scrisese mai înainte, le recitea iar și îndreptând, cu multă luare aminte, cele ce se arătau lui că au trebuință de îndreptare, ori în cuvinte ori în alcătuire ca nimic să nu fie într-însele fără trebuință. El a petrecut ani mulți întru asemenea osteneli foarte folositoare, atât lui și Bisericii lui Hristos, cât și pentru nevoințele cele monahicești.

Apoi, ajungând întru desăvârștă cuvioșie și sfințenie și bine plăcând lui Dumnezeu, a plecat către Hristos și către Preacurata Lui Maică, ca astfel, nu întru închipuire, ci întru vederea feții Lor, întru slava cea cerească, să se închine Lor și să se roage pentru noi; ca și noi să ne învrednicim de aceeași vedere dumnezeiască, prin sfintele lui rugăciuni, cu darul lui Hristos, Căruia împreună cu prealăudata și preabinecuvântata Lui Maică se cuvine, slavă și închinăciune, în veci. Amin.