Puterea cea mai mare în lumea aceasta, puterea „care mută munţii”, că aşa spune Domnul Hristos, nu munţii aceştia care i-a pus Dumnezeu cu bună rânduială, nu aceştia trebuie să-i mutăm, trebuie să mutăm răutatea din noi, trebuie să mutăm neliniştea din noi. Trebuie să ajungem la bucurie sufletească, la linişte, la pace, la tot ce dă credinţa, la fericirea ce o dă credinţa, aţi auzit cum a zis Domnul Hristos către Toma: „căci M-ai văzut Tomo ai crezut, fericiţi cei care n-au văzut şi au crezut”, fericiţi sunt toţi cei ce au credinţă.

Noi ca oameni de credinţă putem să ne cercetăm pe noi înşine în ce stare ne găsim, mai ales în faptele credinţei noastre, în faptele care izvorăsc din credinţă, ce facem noi ca oameni credincioşi. Ne rugăm, ascultăm Sfânta Liturghie. Acestea sunt faptele credinţei. De ce e bine să facem fapte ale credinţei? Pentru că, în măsura în care facem fapte de-ale credinţei ni se întăreşte credinţa. Dar dacă nu facem fapte de-ale credinţei, dacă în loc să venim la biserică nu venim, dacă în loc să ascultăm o predică n-ascultăm, dacă în loc să ne rugăm nu ne rugăm? Ce se întâmplă atunci? Scade credinţa. Nu avem nici atâta credinţă câtă am avut mai înainte, ne scade tot mereu, ni se împuţinează credinţa. Şi de ce este aşa puţină credinţă în lumea aceasta? Nu pentru că sunt oameni deştepţi acuma şi-au descoperit ei că nu ştiu ce. Păcatele slăbesc credinţa. Cea mai rea urmare a păcatelor este că slăbeşte credinţa, că nimiceşte credinţa.

(Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, 1997, p. 252)