În Sfânta Scriptură citim despre doi păcătoşi care s-au căit deopotrivă pentru păcatele lor şi le-au mărturisit înaintea lui Dumnezeu. Aceştia au fost Saul şi David. Însă nu au primit amândoi iertare de la Dumnezeu. Saul a spus: "Am păcătuit călcând porunca Domnului" (1 Regi 15, 24). David a spus: "Am păcătuit înaintea Domnului meu". Însă David a primit iertare şi s-a mântuit, iar Saul nu s-a învrednicit de iertare şi a pierit în mânia Domnului. De ce s-a întâmplat aşa? Oare Domnul a judecat nedrept pe cei doi păcătoşi care s-au spovedit, pe unul miluindu-l, iar pe celălalt respingându-l? Nu! "Credincios este Domnul întru cuvintele Sale şi cuvios întru toate lucrurile Sale" (Ps. 144, 13). Vinovat este însuşi păcătosul neiertat, adică Saul: în cuvinte el şi-a mărturisit păcatul lui, însa nu a făcut pocăinţă adevărată şi nu s-a îndreptat, deşi avea timp destul pentru acestea. Iar David, după mărturisirea păcatului său, cât s-a nevoit în pocăinţă! În fiecare noapte uda patul cu lacrimile lui, se deştepta la miezul nopţii, mânca cenuşa în loc de pâine şi băutura lui o amesteca cu plânsul; se istovise din pricina postului, îşi omora trupul şi se smerea înaintea Domnului, îmbrăcându-se în sac şi având capul presărat cu cenuşă. Şi pentru aceste osteneli ale pocăinţei nu numai că a primit iertarea păcatului său, dar a devenit şi alesul cel iubit al lui Dumnezeu. Iar Saul, care şi-a spovedit numai cu gura păcatul său şi nu s-a ostenit să facă pocăinţă, a rămas pe veci neiertat...

Aşadar nimeni să nu nădăjduiască să se curățească de păcatele sale mari numai prin spovedanie şi puţină zdrobire a inimii, fără ostenelile şi nevoinţele specifice adevăratei pocăinţe dacă, având vreme să-şi îndrepte viaţa, se leneveşte să împlinească acest lucru cu fapta. Mai bine să îl urmăm pe David care spune: "Că fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu" (Ps. 37, 18). Vedeţi, el nu se mulţumeşte numai cu mărturisirea fărădelegii lui, ci se îngrijeşte să o şi îndrepte: voi mărturisi - spune el - păcatul meu şi mă voi osteni să-l îndrept. Căci ce folos este în a deschide rana şi nu a pune pe ea plasturele care trebuie? Ce folos este în a-ţi mărturisi păcatele, iar apoi în a nu săvârşi ostenelile pocăinţei pentru ele şi a nu-ţi îndrepta viaţa?

(Sfântul Dimitrie al Rostovului, Viaţa şi Omiliile, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p.146)