În vremea aceea, văzând Iisus mulțimile, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite și părăsite ca niște oi care n-au păstor. Atunci a zis ucenicilor Lui: Secerișul e mult, dar lucrătorii sunt puțini. Rugați, deci, pe Domnul secerișului ca să scoată lucrători la secerișul Său. Și, chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată afară și să tămăduiască orice boală și orice neputință. Iar numele celor doisprezece apostoli sunt acestea: întâi Simon, cel numit Petru, și Andrei, fratele lui; Iacov al lui Zevedeu și Ioan, fratele lui; Filip și Bartolomeu, Toma și Matei vameșul, Iacov al lui Alfeu și Levi, ce se zice Tadeu; Simon Cananeul și Iuda Iscarioteanul, cel care L-a vândut. Pe aceștia doisprezece i-a trimis Iisus, poruncindu-le și zicând: În calea păgânilor să nu mergeți și în vreo cetate de samarineni să nu intrați; ci, mai degrabă, mergeți către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Și, mergând, propovăduiți, zicând: S-a apropiat Împărăția Cerurilor! Tămăduiți pe cei bolnavi, curățiți pe cei leproși, înviați pe cei morți, pe diavoli scoateți-i; în dar ați luat, în dar să dați. (Matei 9, 36-38; 10, 1-8) (Luni în săptămâna a treia după Rusalii)

Cuvintele Evangheliei din lunea a treia după Rusalii arată cât de mult ține Domnul Iisus la oameni. Deși Matei îi numește impersonal „mulțimi”, nu înseamnă că oamenii adunați în jurul lui Hristos sunt o masă neînsemnată. Nu sunt persoane vrednice să li se spună vorbe frumoase numai atunci când li se pretinde ceva, ci fiii lui Dumnezeu, rătăciți „ca niște oi care nu au păstor”. Hristos le spune clar ucenicilor că misiunea lor este impresionantă. Deși secerișul este mult, iar secerătorii puțini, rugăciunea către Dumnezeu are puterea să scoată la iveală lucrători poate inițial neștiuți. Această afirmație e valabilă mereu în creștinism, dar și în general în lume. E greșită viziunea că vreodată ar fi destui slujitori ai Bisericii, ori chiar prea mulți. Prea multe școli teologice, prea mulți licențiați în teologie. Dimpotrivă, rolul celor ce propovăduiesc, ba chiar al tuturor creștinilor, e acela să se roage ca Dumnezeu să-i înțelepțească pe cât mai mulți să poată susțină Biserica, să o întărească, să o facă nu turmă impersonală, ci casă a dragostei unuia față de altul și față de Cel de Sus.

Însuși Domnul Iisus văzând cât de multă nevoie este de propovăduitori, nu S-a oprit să fie doar El Însuși Cel care învață, ci a chemat la Sine pe cei doisprezece Apostoli, cărora le-a dat puteri asupra duhurilor necurate, precum și darul vindecărilor. Nu s-a uitat la fața și neputința fiecăruia, ci a valorificat priceperea lor. Se observă că ucenicii sunt enumerați de Evanghelist doi câte doi, semn că au fost trimiși la propovăduire, ca începători în perechi și nu singuri. Această strategie țintește atât ajutorul reciproc, încurajarea, precum și completarea. Numiți câte doi, îi și putem memora mai ușor pe acești bărbați importanți pentru Biserică, despre care Apocalipsa spune că vor sta pe douăsprezece tronuri și vor judeca lumea și neamurile: frații Simon-Petru și Andrei, frații Iacov și Ioan, apoi Filip și Bartolomeu (numit altădată Natanael), care s-au chemat unul pe altul la apostolat; între ceilalți șase se numără Toma și Matei, apoi Iacov și Levi (ori Tadeu, ori în altă Evanghelie, Iuda Tadeu, cel de la care a rămas și o epistolă în Noul Testament) și ultimii doi numiți sunt al doilea Simon, numit „canaaneul” sau „zelotul” și un al doilea Iuda, numit „iscarioteanul”, mai celebru decât primul, deși nu dintr-un motiv bun. Mai des sunt amintiți în Evanghelii primii patru, dar și ceilalți ucenici sunt la fel de importanți pentru Biserică. Se remarcă lipsa lui Marcu și Luca, Evangheliștii care fac parte din cercul mai larg al celor 70 de Apostoli, precum și a Sfântului Pavel, „Apostolul neamurilor”, chemat mai târziu de Domnul la Evanghelie, pe drumul Damascului.

În finalul Evangheliei se amintește ce le-a spus Domnul acestor discipoli, după ce le-a dat puterile de exorcizare și de vindecare. Nu îi trimite din start în lumea largă, așa cum o va face mai târziu, după Înviere. Acum, la început, le spune să nu meargă „în calea păgânilor”, nici la samarineni, care mărturiseau o credință distorsionată. Îi focalizează numai pe poporul Israel, așadar le cere să meargă numai la oameni cunoscuți, cu aceeași credință, cu aceleași obiceiuri. Primul apostolat este doar „către oile pierdute ale casei lui Israel”. Până să pornească să convertească păgâni, debutanții trebuie să învețe să lucreze cu materialul casei, fiindcă și acolo sunt încă multe de întărit și îndreptat. 

Evanghelia mai amintește și cum își începeau ucenicii predica pe unde ajungeau, întocmai ca și odinioară Ioan Botezătorul, întocmai ca și Iisus Însuși, prin cuvintele: „S-a apropiat Împărăția cerurilor!”. Iar semnele că Împărăția e aproape sunt: tămăduirea celor bolnavi, învierea celor morți, curățirea celor leproși, alungarea demonilor. Dincolo de aceste minuni, Apostolii au primit „darul dăruirii” fiindcă darul creștinesc cel mai mare este acela de a da ce ai, de a nu ține numai pentru tine. „În dar ați luat, în dar să dați”. Acest cuvânt este foarte folositor fiecărui creștin. Darurile primite de sus nu sunt ca să ne fălim cu ele, nici să le stăpânim ca și cum noi înșine ni le-am acordat, ci dimpotrivă. Ce este dar, trebuie dăruit mai departe. Astfel începe circuitul dragostei, care sparge răutatea și egoismul lumii încremenite în autoadorare.