Cei trei pași în pocăință

Dacă accept, fără să acuz pe nimeni, că sunt bolnav și că numai Dumnezeu mă vindecă, am făcut deja primul pas în pocăință.

Descoperirea și acceptarea vulnerabilității, a mizeriei și a neputinței noastre în lumina milostivirii dumnezeiești este pocăința. Da, suntem mizerabili, suntem proști, suntem, mai ales, răi, adică suntem bolnavi, iar Dumnezeu a venit ca să ne facă sănătoși. Gândiți-vă cât de strâmtă este poarta pocăinței, pentru că noi nu suntem învățați să spunem: „Sunt rău!”, ci „Mama e rea că m-a făcut, tata e rău că nu m-a vrut, partidul e rău că mi-a făcut, nu eu”. E strâmtă această poartă, dar nu există altă intrare! Curaj! Dacă accept, fără să acuz pe nimeni, că sunt bolnav și că numai Dumnezeu mă vindecă, am făcut deja primul pas în pocăință.

Al doilea pas începe cu renunțarea la pesimismul psihologic al nevredniciei, cum zicea foarte frumos un gânditor. E o nevoință grea această renunțare! Ia gândiți-vă, cât confort psihologic – și nu numai – ne aduce gândul că nu suntem vrednici. „Eu nu sunt vrednic să mă împărtășesc!”... De aceea, nu tu canon, nu tu post, nu tu pocăință, nimic... De-mi vine să te întreb: „Ești nevrednic, sau puturos?”. Să luăm bine aminte că acest pesimism psihologic pe care ți-l aduce conștiința nevredniciei este un păcat cu mai multe fețe. Mai întâi se dă drept smerenie, apoi drept pocăință. Apoi, ne îndepărtează de Dumnezeu Care a venit la noi ca să ne învrednicească.

Așadar, după ce am recunoscut că nu sunt vrednic, mă ofer milostivirii lui Dumnezeu: „Doamne, miluiește-mă! Doamne, vindecă-mă! Doamne, vindecă sufletul meu că am greșit Ție!”. Acesta este cel de al treilea pas în pocăință. Este chiar miezul ei.

(Monahia Siluana Vlad, Doamne, unde-i rana?, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 152-153)

De la același autor

Ultimele din categorie