Încă o zi spre zorii Cincizecimii. Hristos Domnul se redefinește ca Pâine a vieții și izvor din care, dacă bem nu mai însetăm. O tainică alcătuire de încurajare a unei firi, cea umană, deseori definită prin foame. O foame după nemurire este temeiul căderii Evei. O altă mâncare, de mană în pustie, vindecă de orgoliul nevoii de semn un popor altfel pierdut și numai apele din ostrovul Merei limpezesc mintea însetată a celor ce-l alcătuiesc. Deseori foamea și setea au redus un popor la o simplă turmă manipulabilă, iar când pâinii s-a adăugat circul, manipularea s-a dovedit că poate ucide martirii credinței. Cred că spectacularul dăunează grav sănătății unei conștiințe creștine și taina pe care Domnu ne-o împărtășește mereu ține de fundamentala idee că unde ești cu El, urmându-L cu smerenie, nu lipsește nimic.

Mântuitorul leagă pâinea cotidiană și săturarea de apă de credința în El. Spune că, de fapt, credința în El este ca o săturare de pâine și ieșire din sete. Cine trăiește o viață de dragoste în Hristos, știe că este așa. Și nu se lasă despărțit de El, cum spune Sfântul Pavel, nici de flămânzire și nici de însetare. Știe că, voia Tatălui prezentată prin Iisus Hristos, este aceea de a nu ne pierde și de a nu rămâne pe dinafară. Hristos nu vestește o Evanghelie exclusivistă și nici de „high life”. E coerent cu smerenia când prezintă Împărăția Tatălui drept o Împărăție în care pâinea și săturarea din sete vin ca un dar ceresc, nu doar ca o obligație. Iar săturarea cea mai deplină pe care ne-o propune Hristos este săturarea de Înviere. 

V-ați gândit vreodată că Hristos a venit să ne sature de Înviere? Să ne dăruiască nu doar ținta Împărăției, ci și Calea prin care să rodim întru Împărăție. Hrănindu-ne din adevăr și răcorindu-ne buzele cu viața? Pâinea cea de toate zilele – miez de rugăciune Domnească – ni-L așează pe Hristos în mijlocul vieții noastre cotidiene. Nu e chip să nu fim ai Lui decât dacă ne încăpățânăm să ieșim din Lumina Lui și alegem întunericul. Un întuneric dens, urâcios și uscat de limpezimea răcorii duhovnicești. Exemplul cel mai sincer ce-mi vine la îndemână ține de înfierbântările pe care le remarc, nu doar în ultimul timp, ci de ceva timp încoace, între oamenii ce-și susțin părerile cu Evanghelia, canoanele și cuvintele Părinților Bisericii. Niciodată nu s-a confundat râvna pentru Hristos cu exaltarea părerii de sine și nici ascultarea cu subminarea smereniei. Cred că Evanghelia acesta, a Miercurii din săptămâna a treia după Paști, ne aduce aminte de cum au căpătat ecou în inimile femeilor mironosițe cele spuse de Hristos și ne îndeamnă să ne schimbăm în primul rând viața noastră, să ne educăm dinamica noastră de pocăință, nu să ne aflăm în postura judecătorului intransingent cu alții dar extrem de lipsit de exigență cu sine. 

Pe calea spre zorii Rusaliilor ziua acesta ne-a adus aminte de un cuvânt: alegere! Căci Domnul ne aduce aminte: „pentru că M-am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis pe Mine. Și acesta este voia Celui ce M-a trimis pe mine, ca din toți pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd pe niciunul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi”. Strașnic răspuns la exclusivismul sectar ce ne străbate discuțiile din ultima vreme. Hristos ne atrage atenția asupra responsabilității noastre de a crede dar ne și așează sub execuția triplului salt mortal ce-l săvârșim în circul vieții plasa de siguranță: dragostea Lui! Ca parte a plinirii voii Tatălui. Repet ce am scris în zilele din urmă: pentru aceea ni s-a dat Duhul Sfânt să putem discerne între foloasele noastre și folosul Împărăției, între mânuirea Evangheliei și mântuirea din darul ei către noi. Nu citările ori citatele te apropie de iubirea în Hristos, ci împlinirea chemării prin care Domnul ne înnobilează să plinim, cu El, voia Tatălui. Ori acesta nu se poate realiza fără pilduitoarea voie a așezării în lucrarea Duhului Sfânt care vine să restaureze mereu și mereu lumina din icoana Învierii. Fără căldura din Harul Său, desenul cuvintelor Scripturii ar părea mai degrabă un text repezit înspre sufletul nostru să ne întristeze și să ne țină tăcuți, la colț, ca pe niște puști răutăcioși. În Harul Duhului Sfânt se vede că preocuparea Mântuitorului este să nu pierim. Și să ne sature cu Înviere!