Cel ce dă primeşte bucurie dumnezeiască
Omul, ca să-şi dea seama dacă sporeşte corect duhovniceşte, trebuie ca la început să cerceteze dacă se bucură când dă şi nu când ia; dacă simte mâhnire când îi dau şi bucurie când dă. După aceea, dacă lucrează corect duhovniceşte, atunci când face vreun bine nu îşi mai aduce niciodată aminte de el, dar nu uită niciodată nici cel mai mic bine ce i s-a făcut.
În om există două bucurii. O bucurie atunci când ia, şi o bucurie atunci când dă. Dar nu se compară bucuria ce-o simte cineva atunci când dă, cu bucuria ce-o simte atunci când ia. Omul, ca să-şi dea seama dacă sporeşte corect duhovniceşte, trebuie ca la început să cerceteze dacă se bucură când dă şi nu când ia; dacă simte mâhnire când îi dau şi bucurie când dă. După aceea, dacă lucrează corect duhovniceşte, atunci când face vreun bine nu îşi mai aduce niciodată aminte de el, dar nu uită niciodată nici cel mai mic bine ce i s-a făcut. Nu-şi poate închide ochii din pricina unei prea mici faceri de bine a celorlalţi. Se poate ca acesta să-i fi dat cuiva o vie şi să fi uitat. Dar dacă celălalt îi dă un ciorchine de struguri din via pe care el i-a dăruit-o nu-l poate uita niciodată. Sau poate să-i fi dat cuiva mai multe icoane sculptate şi să nu îşi mai aducă aminte. Dar dacă acela îi dă o iconiţă plastifiată, este mişcat de această iconiţă, cu toate că este de mică valoare şi, drept recunoştinţă, se gândeşte cum să-l răsplătească. Poate da chiar şi toată biserica şi terenul ei şi să uite.
Adică atunci călătoria duhovnicească este corectă, când uită cineva cele bune ce le face şi îşi aduce aminte de cele bune ce i le fac ceilalţi. Când omul ajunge în starea aceasta, atunci este om, om al lui Dumnezeu. Dar dacă uită mereu faptele bune pe care i le-au făcut alţii şi îşi aduce aminte de cele bune făcute lor de el, asta este lucrarea potrivnică celeia pe care o cere Hristos. Iar când gândeşte: „Tu mi-ai dat atâta şi eu ţi-am dat atâta” — ăsta este un lucru negustoresc. Eu caut să dau celui ce are nevoie mai mare. Nu socotesc negustoreşte: cutare mi-a dat cărţile acestea şi eu acum îi datorez atâta, aşa că trebuie să-i dau ca să mă achit. Sau, dacă celălalt nu mi-a dat, nu-i voi da nici eu nimic. Căci şi asta este o dreptate omenească.
Cel ce ia ceva, primeşte bucurie omenească. Cel ce dă, primeşte bucurie dumnezeiască.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, pp. 155-156)
Să trăim bucuria de-a o avea pe Maica Domnului ca mamă a noastră!
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro