Vom ierta, şi vom fi iertaţi; vom ierta iarăşi, şi iarăşi vom fi iertaţi – şi tot aşa, la nesfârşit. Cel ce iartă umblă el însuşi sub atotiertarea lui Dumnezeu, în braţele milostivirii şi iubirii Lui. Avem de ce căuta iertare? Şi încă cum!... Să ne grăbim, deci, a ierta, ca să fim iertaţi – şi asta e cu atât mai lesne cu cât lucrurile pe care le iertăm noi sunt neînsemnate, iar cele pentru care vom fi iertaţi au atâta greutate că nici nu pot fi comparate cu ele. În parabola evanghelică păcatele noastre faţă de Dumnezeu sunt comparate cu zece mii de talanţi, iar păcatele celorlalţi împotriva noastră – cu o sută de dinari (Matei 18, 23-35); în banii noştri, asta ar fi ca o mie de ruble faţă de o copeică. Să capeţi o mie de ruble pe o copeică? Vai de mine! Dacă în viaţa de zi cu zi s-ar deschide vreo posibilitate de a face un asemenea gheşeft, s-ar bate lumea pe ea. Însă nici un profit de pe pământ nu are cum să fie atât de sigur ca făgăduinţa Domnului, şi nici o evaluare a lucrurilor pământeşti nu poate fi atât de exactă ca această evaluare comparativă a păcatelor noastre faţă de jignirile şi necazurile care ne sunt pricinuite de către ceilalţi, pentru că ea este făcută de Însuşi Dumnezeul dreptăţii.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2, Editura Sophia, 2007, pp. 133-134)