Mitropolitul Anthony Bloom

Atunci când cugetăm la absența lui Dumnezeu, nu merită să ne întrebăm pe noi înșine: Cine este vinovat pentru aceasta? Noi, totdeauna Îi atribuim vinovăția lui Dumnezeu, totdeauna Îl acuzăm pe El, fie direct, fie înaintea oamenilor, că este absent, că niciodată nu este prezent atunci când avem nevoie de El, că niciodată nu răspunde ori de câte ori scăpăm la El.

Există clipe când suntem mai „evlavioși” ca de obicei și, mânați de acea „evlavie”, spunem: „Dumnezeu îmi pune la încercare răbdarea, credința, smerenia”. Aflăm o grămadă de moduri pentru a schimba judecata lui Dumnezeu împotriva noastră în lauda noastră. Suntem atât de răbdători, încât Îl putem suporta chiar și pe Dumnezeu. Când mergem să ne rugăm, totdeauna vrem CEVA de la El și niciodată pe EL. Aceasta se poate numi legătură? Ne purtăm în felul acesta cu prietenii noștri? Țintim mai ales la acela care ne poate da prietenia sau îl iubim pe prieten? Se întâmplă același lucru în legăturile noastre cu Dumnezeu?

Să cugetăm puțin la rugăciunile noastre, la ale voastre și la ale mele. Gândiți-vă la căldura, la profunzimea și la intensitatea pe care le are rugăciunea voastră când se face pentru cineva pe care-l iubiți sau pentru ceva care are mare importanță pentru viața voastră. Atunci inima voastră este deschisă, tot lăuntrul vostru este pironit la rugăciune. Nu cumva aceasta înseamnă că Dumnezeu are vreo oarecare însemnătate pentru voi? NU, nicidecum! Ci, în mod simplu, vă preocupă numai subiectul rugăciunii voastre.

Când faceți rugăciune plină de însuflețire, profundă și intensă, care se referă la persoana iubită sau la situația care vă mâhnește, apoi vă întoarceți la următoarea cerere, care nu vă preocupă, și dispoziția voastră dintr-odată îngheață, ce s-a schimbat? Oare a „înghețat” Dumnezeu? Sau s-a „îndepărtat”? Cu siguranță nu! Ci aceasta înseamnă că toată înflăcărarea, toată intensitatea rugăciunii voastre nu s-a născut din prezența lui Dumnezeu, nici din credința voastră în El, din dragostea tare pentru El și din simțirea prezenței Sale, ci s-a născut numai și numai din neliniștea voastră pentru acea persoană sau pentru acea situație, iar nu pentru Dumnezeu. Așadar de ce ne surprinde faptul că această absență a lui Dumnezeu ne afectează? Pentru că noi suntem cei care absentăm, noi devenim reci, de vreme ce nu ne mai interesează Dumnezeu. De ce? Pentru că Dumnezeu nu are atâta însemnătate pentru noi.

Există, de asemenea, și alte cazuri în care Dumnezeu este „absent”. Atâta vreme cât noi suntem adevărați, adică suntem cu adevărat noi înșine, Dumnezeu se poate să fie prezent și să facă ceva pentru noi, dar din moment ce ne străduim să devenim ceea ce în esență nu suntem, atunci nu ne rămâne nimic de spus, nici nu avem ceva al nostru. Ci devenim o personalitate ireală, o prezență nesinceră, iar de această prezență nu se poate apropia Dumnezeu.

Ca să ne putem ruga trebuie să trăim în starea care este definită ca Împărăție a lui Dumnezeu. Trebuie să recunoaștem că El este Dumnezeu, Împăratul, și trebuie să ne predăm Lui. Cel puțin trebuie să ne interesăm care este voia Lui, cu toate că nu suntem în stare s-o împlinim. Iar dacă nu suntem destoinici pentru aceasta, dacă ne comportăm cu Dumnezeu ca acel bogat tânăr, care nu a putut să-L urmeze pe Hristos pentru că era foarte bogat, atunci cum Îl vom întâlni?

Adeseori, faptul că am dori să dobândim prin rugăciune, printr-o profundă legătură cu Dumnezeu, pe care atât de mult o dorim, nu este decât o simplă dorință de fericire și nimic altceva. Nu suntem pregătiți să le vindem pe toate pe care le avem, ca să cumpărăm mărgăritarul de mult preț. Așadar cum este cu putință să dobândim acest mărgăritar de mult preț? Este El așteptarea noastră?

În cele din urmă vrem ceva de la Hristos sau Îl vrem pe Însuși Hristos?

Sursa: marturieathonita.ro/in-cele-din-urma-vrem-ceva-de-la-hristos-sau-il-vrem-pe-insusi-hristos/