Cel ce descoperă prin mijlocirea defăimării de sine păcătoşenia sa, care se recunoaşte vrednic de muncile cele vremelnice şi veşnice, intră puţin câte puţin, prin defăimarea de sine, în cunoaşterea lucrătoare şi vie a Răscumpărătorului, care e viaţa veşnică (In. XVII, 3). Celui răstignit pe cruce din voia lui Dumnezeu, care slavosloveşte pe Dumnezeu de pe crucea sa, i se deschide taina crucii si, o dată cu această taină, taina răscumpărării omului de către Dumnezeul-Om. Acesta este rodul defăimării de sine. Faţă de atotputernica şi atotsfânta voie a lui Dumnezeu nu pot fi în om alte simţăminte potrivite afară de o nemărginită evlavie şi o tot atât de nemărginită supunere. 

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, pp. 19-20)