Consimţământul conştiinţei, integrat între relaţia interumană şi între relaţia omului cu Dumnzeu, situează fiinţa supremă la nivel de macrocosmos întrepătruns de microcosmos, printr-o stimulare permanentă pentru mântuire. Acest asamblu al aducerii-aminte de situaţia umană de la începutul creaţiei sale şi restabilirea ei în rolul deplin al veşniciei harice este întâlnit în viaţa Părintelui Visarion, născut 28 octombrie 1922 în comuna Brănești, județul Dâmbovița, primind la botez numele Vasile. Condus de sentimentul de dragoste, prin echilibru dintre dăruire şi primire a acesteia, omul se manifestă printr-un act de sacrificiu, uneori accesat de o completă dăruire de sine, toate acestea fiind înzestrate în om într-un mod special deoarece „pierduţi eram şi noi pe veci, dacă nu se cobora la noi cu milă şi cu dragoste mare Fiul Împăratului Ceresc Dumnezeu, Iisus Hristos”[1]. Sămânța dragostei a fost sădită în Părintele Visarion de către Dumnezeu și apoi de către părinții săi Mihalache și Elisabeta Iugulescu din copilărie, care a provocat încadrarea jertfei între datorie şi necesitate de vieţuire creştină, având consimţământul dragostei şi mărturisirii, urmate de cuvântul apostolic: prin El să aducem pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor care preaslăvesc numele Lui. Iar facerea de bine şi într-ajutorarea să nu le daţi uitării; căci astfel de jertfe sunt bineplăcute lui Dumnezeu (Evr 13, 15-16).

Încă din școala gimnazială era preocupat de situația omului contemporan, deoarece Părintele Visarion și-a asumat angajamentul de a se sacrifica pe sine pentru a-și sluji aproapele, începând activitatea misionară de la vârsta de cincisprezece ani, având încuviințarea dragostei de Dumnezeu, care include dragostea față de aproapele, prin profunda călăuzire a Părintelui Nicolae Albulescu. Înconjurat de multiple situații prin care omul se poate dărui pe sine, printr-un simplu act de sacrificiu, chiar și la cel mai mic nivel, este stabilită legătura prin care omul intră într-o comuniune directă cu Dumnezeu, motiv pentru care Părintele Visarion a început să picteze la vârsta de șaisprezece ani ca apoi să studieze cântările bisericești, având ca bun povățuitor duhovnicesc pe Părintele Ierotei de la Muntele Atos, venit în țară pentru a ajuta și a mângâia poporul român după trecerea războiului. Centrul acestei comuniuni om-Dumnezeu creată prin îndatorirea creștină este asemănarea cu Hristos, care Chinuit a fost și S-a supus și nu Și-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, așa nu Și-a deschis gura Sa (Isaia 53,7), la nivel de condiție umană, ca și creație a Lui. Acestui lucru îi este foarte necesar, ca o regulă a supraviețuirii duhovnicești, ”să stăm tari cu inima și cu mintea, căci atunci și Dumnezeu se va îndura și ne va veni în ajutor”[2], lucru încurajat de Părintele Visarion în adunările din casa părinților săi pe care le ținea la șaptesprezece ani.

Dragostea și mila le regăsim în cuvintele Părintelui Visarion, ca un apel la conștiința umană: ”Nu uitați niciodată câtă milă a avut Dumnezeu de noi, că ne-a scos din mocirla acestei lumi!”[3]. Dragostea umană față de neam poate fi înregistrată în cadrul sacrificiului fără a se face un abuz în ceea ce privește această lege creștină, lucru regăsit în faptele Părintelui Visarion atunci când a fost chemat în cadrul Regimentului 6 Cavalerie, lângă Brașov pentru a apăra țara. Camarazii din regiment primind prin predicile sale iubirea lui Dumnezeu față de oameni, pentru că „adevărata iubire de Dumnezeu înseamnă să-L iubim cu voința, cu înțelegerea și cu gândul nostru”[4]. Limita este încadrată în cuvintele și faptele Mântuitorului, menționat fiind faptul că I s-a făcut milă (Mt 9, 36/ Mt 14,14/ Mc 6, 34; Lc 7, 13), întărite de psalmist prin mărturia că la Domnul este mila și multă mântuire la El (Ps 118, 41), aspect duhovnicesc pe care Părintele Visarion l-a trăit în perioada în care a fost în războiul din Rusia, îngrijind de soldații români răniți, bolnavi sau înfometați, pentru că ”dragostea ne face să înțelegem orice suferință din lume, ne face să fim atenți la nenorocirile aproapelui, compătimitori cu cei necăjiți, să devenim ochi pentru cel orb, picior pentru cel șchiop, mână pentru cel ciung, ureche pentru cel surd, gură pentru cel mut, să înlăturăm spinii și mărăcinii din drumul aproapelui nostru, căci acesta este serviciul pe care Dumnezeu îl așteaptă de la noi”[5].

Întors din război Părintele Visarion s-a făcut părtaș la lucrarea de redresare națională prin împărtășirea cuvântului lui Dumnezeu alături de părintele Ioan Gafton  (parohul Bisericii Sfintei Ecaterina din București și viitor arhiereu la Argeș), părintele Damaschin (viitor stareț la mănăstirea Lainici), părintele Toma Gherasimescu, (martirizat la Aiud). În urma jertfei de dragoste depuse pentru românii încercați după război și a recomandărilor făcute de Patriarhul Nicodim primește hirotesirea întru ipodiacon misionar de către Mitropolitul Irineu Mihălcescu. În urma experiențelor duhovnicești acumulate în decursul timpului, Fratele Vasile primește tunderea în monahism în Mănăstirea Balaciu cu numele Visarion, de la părintele Stareț Valerian Dan în anul 1950 pe 17 decembrie și hirotonia întru ierodiacon pe 25 decembrie 1950 pe seama mănăstirii Balaciu, de la Arhiereul Antim Angelescu al Buzăului.

Urmează o etapă de grele încercări și prigoniri pe care părintele o pune pe seama iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele. Această dragoste față de semeni din timpul prigoanei regimului politic de atunci Părintele Visarion a demonstrat-o și în momentele grele când a fost transferat prin mai multe mănăstiri: la Mănăstirea Ghighiu (1951), la Mănăstirea Cernica (1951), Schitul Bunea (1953), Schitul Crasna, Mănăstirea Cernica (1955), Pustiul Cerbilor, Mănăstirea Snagov (1957). Asemănarea omului cu Hristos, care „se prezintă ca jertfa cea mai preţioasă adusă de bună voie lui Dumnezeu, însă pentru că El este şi Dumnezeu, căruia trupul Său îi este templu şi i se aduce jertfă de bună voie”[6], este stabilită în momentul în care omul se dă pe sine jertfă pentru semenul său, având loc înălțarea pe scara urcușului duhovnicesc, astfel ”taina imitării lui Dumnezeu-Tatăl este calea spre desăvârșire, este iubirea omului de către om, iubirea prietenului și a dușmanului, iubirea celui cunoscut și a celui necunoscut, iubirea celui bun și a celui rău, a celui drept și a celui greșit”[7]. Nelimitarea omului la spaţiul material din care face parte şi transfigurarea lui în lumea spirituală îi conferă acestuia contemporanitate cu Hristos, trăind cuvintele Prooroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său (Lc 7, 16) ca o actualitate; astfel omul devine un ales al poporului Său prin drumul spre calea Împărăţiei. Decretul 410 din 1959 cu privire la evacuarea anumitor monahi și monahii din mănăstiri pune în valoare răbdarea și nivelul duhovnicesc a Părintelui Visarion, când consideră că tot dragostea lui Dumnezeu îl cheamă să stea retras în Pustia Cerbilor, iar după ce coboară de acolo aduce o mare jertfă de dragoste cu folos duhovnicesc pentru oameni prin scrieri, pictură, muzică.

Obligația omului ca și creație desăvârșită se împlinește prin renunțarea la cele materiale față de Cel care l-a creat, făgăduind obținerea eliberării umane din robie ca un rezultat al dragostei față de Dumnezeu-Creatorul, realizată prin acțiunea de a-L iubi ”cu toții pe Domnul, să renunțăm la cât mai multe ale lumii și să căutăm să păzim poruncile Domnului”[8]. Acest act este începutul comunicării omului cu Dumnezeu, care este reglementată prin participarea activă a creștinului la tainele bisericii, punând bazele comuniunii dintre creație și Creator. Misiunea dezvoltată de Părintele Visarion timp de zece ani la Biserica Sfântul Nicolae Sîrbi situează omul între începutul relației cu Dumnezeu prin renunțarea la cele materiale și ascensiunea acestuia pe calea desăvârșirii prin dragoste față de Dumnezeu și față de aproapele. Sacrificiul uman, amplasat în lumea cotidiană prin părăsirea celor ce se limitează la cadrul acestei lumi și situarea într-o continuă receptare la nevoile aproapelui, confirmă consecința dragostei omului față de Dumnezeu, având ca efect suferința de transformare înălțătoare în conformitate cu legile evanghelice. În perioada 1973–1983 Părintele Ierodiacon Visarion a fost călăuzit în continuare de cuvintele Evangheliei Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți (Lc 10, 27) și a fost preocupat de formarea duhovnicească a multor credincioși, dintre care cei mai mulți fiind tineri. Din anul 1983 este supus unor anchete din partea securității, fiind nevoit să stea retras în mai multe locuri din țară, continuând preocuparea iubirii duhovnicești față de oameni. În anul 1990, odată cu răsturnarea regimului politic, Părintele Ierodiacon Visarion își reia preocupările împărtășirii dragostei lui Dumnezeu față de oameni, rostind predici în nenumărate biserici din țară. Depășind empirismul, acumularea harică relevă veșnicia în om încă din această viață, exemplul concret fiind viața celor care și-au depășit trupul prin urcușul pe calea sfințeniei, precum a făcut Părintele Visarion, când a fost afectat de boala, care l-a încununat cu mai mult Har înainte de adormirea sa. Echilibrul dintre Creator şi creaţie este restabilit prin independenţa faţă de păcat prin biruinţa sufletului asupra trupului, moartea fiind biruită, precum se poate recunoaște și din modul în care Părintele Visarion a adormit în 24 mai 2008.

Ascensiunea umană prin jertfă este calea care duce omul către jertfa hristică, către desăvârșire regăsită în cuvintele Mântuitorului: Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime (17, 23). Această noţiune a fost predată de un mare misionar contemporan: „Moştenirea duhovnicească a Părintelui Visarion Iugulescu este comuniunea, unimea prin dragoste mântuitoare pe care a poruncit-o Însuşi Domnul la Cina cea de Taină”[9], care contrar vicisitudinilor lumii i-a învăţat pe oameni faptul că de fapt „Creatorul realizează cea mai mare unire cu creatura conştientă prin iubire”[10]. Dumnezeirea se cetrează pe ”iubirea nemărginită a unui Tată care-și trimite pe Fiul Său să se aducă jertfă ca om pentru oameni, ca să se vadă în jertfa Lui, jertfa iubitoare până la moarte a oamenilor ce-și însușesc de la Fiul Său și de la ei, în mod treptat, jertfa Lui în vecii vecilor”[11], aducând omului contemporan speranța prin apogeul iubirii regăsite în moartea Mântuitorului, care este jertfa supremă.

Arhimandrit Hariton Negrea, Starețul Mănăstirii Sfinții Arhangheli Petru-Vodă

La Centenarul Părintelui Ierodiacon Visarion din 28 octombrie, 2022