Sfântul Ignatie Teoforul dezvoltă o hristologie completă şi variată în expresii, el fiind numit „primul mare teolog după apostoli”. Scrierile sale sunt alcătuite pentru a combate învăţătura docheţilor. Hristologia sa este în strânsă legătură cu întruparea lui Hristos şi faptele istorice ale mântuirii aduse de El. Teologia lui se caracterizează prin faptul că persoana lui Hristos, ca Dumnezeu – om, reprezintă centrul teologiei, iar momentele principale din viaţa Lui istorică sunt taine ale mântuirii.

În Epistola către Efeseni a Sfântului Ignatie al Antiohei remarcăm că prin Iisus Hristos, creştinii au dobândit o viaţă nouă, viaţa veşnică ce este legată de moartea lui Hristos, de la El pornind dragostea faţă de noi şi la El trebuind să se întoarcă dragostea şi credinţa noastră: „Am primit în Dumnezeu mult iubitul vostru nume, pe care l-aţi dobândit prin firea voastră dreaptă potrivit credinţei şi dragostei voastre în Hristos Iisus, Mântuitorul nostru. Fiind următorii lui Dumnezeu, aţi împlinit desăvârşit lucrarea cea frăţească, după ce aţi dobândit o nouă viaţă prin sângele lui Dumnezeu.”

Iisus Hristos este Învăţătorul şi Legislatorul nostru

Sfântul Ignatie Îl prezintă pe Hristos ca pe învăţătorul tuturor: „Nu vă poruncesc ca şi cum aş fi cineva. Chiar dacă sunt pus în lanţuri pentru nume de creştin, nu sunt încă desăvârşit în Iisus Hristos; pentru că eu acum încep să învăţ în şcoala lui Iisus şi vă grăiesc vouă ca unor tovarăşi de învăţătură. Că trebuie să fiu pregătit de voi pentru lupta prin credinţă, îndemnul, răbdarea şi îndelunga voastră răbdare”.

Pentru a evidenţia modul în care s-a săvârşit mântuirea noastră şi pentru a combate învăţătura docheţilor, Sfântul Ignatie arată întruparea Mântuitorului din Sfânta Fecioară Maria, evidenţiind modul în care se îmbină firea divină şi firea umană a Mântuitorului: „Un singur doctor este, trupesc şi duhovnicesc, născut şi nenăscut, Dumnezeu în trup, în moarte viaţă adevărată, din Maria şi din Dumnezeu, mai întâi pătimitor şi apoi nepătimitor, Iisus Hristos, Domnul nostru”.

Hristos este învăţătorul şi legislatorul nostru: „Am aflat că au trecut pe la voi unii, care aveau o învăţătură rea. Pe aceştia nu i-aţi lăsat să semene între voi; v-aţi astupat urechile, ca să nu primească cele semănate de ei, pentru că sunteţi pietre ale templului Tatălui, pregătiţi pentru zidirea lui Dumnezeu Tatăl, ridicaţi la înălţime cu unealta lui Hristos care este crucea, folosindu-vă de Duhul cel Sfânt, ca de o funie. Credinţa vă este povăţuitor spre înălţime, iar dragostea cale care urcă la Dumnezeu Tatăl, sunteţi aşadar, cu toţii şi tovarăşi de drum şi purtători de Dumnezeu şi purtători de temple şi purtători de Hristos şi purtători de cele sfinte, în toate împodobiţi cu poruncile lui Iisus Hristos; de care şi eu bucurându-mă că am fost învrednicit, să vorbesc cu voi prin cele ce vă scriu şi să mă bucur împreună cu voi, că voi, ducând o altă viaţă să nu iubiţi nimic altceva decât numai pe Dumnezeu”.

Sfântul Ignatie spune că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi „omul cel nou” este numai Mântuitorul prin credinţă şi dragoste, El aducându-ne mântuirea prin patima, moartea şi învierea Sa. Credinţa şi dragostea noastră şi patima şi învierea Lui sunt principiile de bază ale mântuirii. Credinţa şi dragostea sunt Însuşi Dumnezeu, iar prin practicarea lor devenim imitatorii lui Dumnezeu sau ai lui Hristos „Să le fim fraţi, prin blândeţea noastră; să ne străduim să «imităm pe Domnul» - Cine a fost mai nedreptăţit ca El? Cine a fost mai lipsit? Cine a fost mai dispreţuit? – ca să nu se găsească în voi iarbă a diavolului, ci să rămâneţi trupeşte şi duhovniceşte, în Iisus Hristos, în toată curăţenia şi cuminţenia”.

Kalokagathia sau filocalia

Credinţa şi dragostea sunt începutul şi sfârşitul vieţii: începutul e credinţa, sfârşitul e dragostea, amândouă unite sunt Dumnezeu, iar toate celelalte care izvorăsc din acestea duc la desăvârşire, la Kalokagathia.

Sfântul Ignatie foloseşte aici termenul Kalokagathia, cu sensul de perfecţiune, luat din cultura greacă şi care în cultura creştină bizantină, va fi înlocuit cu acela de filocalie: „Nimic din acestea nu vă este necunoscut, dacă aveţi în chip desăvârşit, în Iisus Hristos, credinţa şi dragostea, care sunt început şi sfârşit vieţii: început este credinţa; sfârşit, dragostea. Când acestea două sunt unite este Dumnezeu, iar toate celelalte virtuţi, care decurg din ele, duc la frumuseţea morală. Nici un om, care mărturiseşte credinţa nu păcătuieşte şi nici cel care are dragoste nu urăşte. «Se cunoaşte pomul după roada lui»: tot aşa cei care mărturisesc că sunt ai lui Hristos se vor arăta prin cele ce fac. Că acum nu-i vorba de o simplă mărturisire a credinţei, ci de a fi găsit până la sfârşit cu credinţa puternică”.

În viziunea Sfântului Ignatie, Hristos este Atotputernic, stă „de-a dreapta Tatălui”, fiind „în mare stăpânire şi domnie”, deci „în El şi la El sunt toate” şi „nimic nu este ascuns înaintea Domnului, ci cele ascunse ale noastre aproape sunt de El”, ca cel ce este atotputernic şi a participat prin cuvânt la creaţie cu Tatăl, având aceeaşi voinţa cu cea a Tatălui. El este atotştiinţa şi fiind Cuvântul întrupat chiar şi tăcerea vorbeşte: „Mai bine este să taci şi să fii, decât să vorbeşti şi să nu fii. Bine este a învăţa dacă cel ce învaţă face. Unul este învăţătorul. Cel Care «a zis şi s-au făcut»; iar cele pe care le-a făcut tăcând, sunt vrednice de Tatăl Lui. Cel ce are cu adevărat cuvântul lui Iisus, acela poate să audă chiar tăcerea lui, ca să fie desăvârşit, pentru ca să facă prin cele ce spune şi să se cunoască prin cele ce face. Nimic nu-i ascuns Domnului, ci chiar cele ascunse ale noastre sunt aproape de El. Pe toate, dar, să le facem ca şi cum Domnul Dumnezeul nostru precum şi este şi se va arăta înaintea feţei noastre, dacă Îl iubim cu dreptate”.

Sfântul Ignatie traducând supranumele lui Iisus, adică Hristos sau Mesia, arată cele trei slujiri ale Mântuitorului. Totodată el face o paralelă între ungere şi cunoaştere, ce trebuie primită de la Hristos, izvorul mântuirii. „De aceea a primit Domnul mir pe capul Lui, ca în Biserica Lui să miroase parfumul nestricăciunii. Să nu vă ungeţi, deci, cu mirosul cel greu al învăţăturii stăpânitorului veacului acestuia, ca să nu vă ducă în robie prin viaţa ce vă stă în faţă. Pentru ce nu suntem cu toţii înţelepţi primind cunoştinţa lui Dumnezeu, care este Iisus Hristos? Pentru ce pierim în chip nebunesc, necunoscând harul, pe care ni l-a trimis cu adevărat Domnul?”

Realitatea istorică a iconomiei lui Hristos este sistematizată de Sfântul Ignatie, care susţine că pentru a mântui lumea, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din neamul lui David prin lucrarea Sfântului Duh. Tot el subliniază că Iisus Hristos a fost botezat de Ioan, a fost răstignit şi a murit pe vremea lui Ponţiu Pilat şi a tetrarhului Irod, dar a înviat din morţi, fie că L-a sculat Tatăl Său, fie că S-a înviat pe Sine, a fost (şi este) în trup şi după Înviere. „Duhul meu este «lepădătură» a crucii, care este «sminteală» pentru cei necredincioşi, dar pentru noi mântuire şi viaţă veşnică. «Unde este înţeleptul? Unde este întrebătorul?» Unde este lauda celor ce-şi zic pricepuţi? Dumnezeul nostru Iisus a fost zămislit de Maria, după rânduiala lui Dumnezeu, din sămânţa lui David şi din Duhul Sfânt; s-a născut şi a fost botezat, ca prin patima Lui să curăţească apa”. Se pune accent pe jertfa lui Hristos care, ne-a adus mântuirea şi viaţa veşnică.

Ca Stăpân al întregii lumi, Hristos are supuse Lui toate cele din cer şi cele de pe pământ

Hristologia Sfântului Ignatie e strâns împletită cu istoria şi cu soteriologia. Sfântul Ignatie foloseşte termeni ce exprimă cu destulă precizie divinitatea Domnului nostru Iisus Hristos, pe care o negau ereticii iudaizanţi. El arată pe Iisus Hristos, numindu-L direct Dumnezeu sau arătându-L alături de Tatăl din veşnicie.

Din învăţăturile şi prin exemplul vieţii Lui, noi cunoaştem voia Tatălui, aceasta arătând firea profetică şi împărătească a lui Iisus Hristos, prin care vedem ca faţa lui Dumnezeu cea nepătată şi preaînaltă. El, ca Stăpânul lumii întregi, are supuse Lui toate cele din cer şi cele de pe pământ. În culmea puterii Sale slăvite, Iisus Hristos, şezând de-a dreapta Tatălui, este judecătorul viilor şi al morţilor. „Stăpânitorul veacului acestuia n-a cunoscut fecioria Mariei, naşterea lui Hristos din ea şi moartea Domnului. Trei taine răsunătoare care s-au săvârşit în tăcerea lui Dumnezeu. Dar cum s-au descoperit veacurilor? O stea a strălucit pe cer mai mult decât toate stelele; lumina ei era nespusă şi noutatea ei minunată; toate celelalte stele, împreună cu soarele şi luna, horă făceau în jurul stelei care covârşea cu lumina ei pe toate. Şi tulburare a fost. De unde noutatea aceasta că steaua nu se aseamănă cu celelalte stele? Atunci orice magie a nimicit şi orice legătură a răutăţii a pierit; neştiinţa s-a risipit; iar vechea împărăţie a căzut, când Dumnezeu s-a arătat în trup omenesc, spre înnoirea vieţii veşnice. A luat început ceea ce fusese hotărât de Dumnezeu şi prin aceasta toate se puneau în mişcare pentru că se pregătea nimicirea morţii”.