Sunt oameni care nu văd. Aceştia, au o lume a lor, oarecum diferită de a noastră, a văzătorilor de rând şi mult ferită de ceea ce este material (trupesc). Nevăzând mizerii, ei văd icoane. În lumea satelor circula un adevăr: fântânarii puteau să vadă, în plină zi, stelele pe cer. Atât de mult se cufundau în beznă cu cât înaintau în adâncul pă­mântului, concentrându-se asupra cerului lăsat undeva sus şi fiind feriţi de toate arătările, încât, atunci când ieşeau afară ajungeau să vadă Lumina din lumină.

(Preot Sever Negrescu, Fărămituri de cuvinte, Editura Doxologia, Iaşi, 2011, p. 198)