Necredinciosul este cel mai nefericit dintre oameni, deoarece este lipsit de cel mai important bun pământesc care este credinţa, singura cale către adevăr şi fericire. Necredinciosul este nefericit, deoarece este lipsit de speranţă, care ne este unicul sprijin de-a lungul întregii noastre vieţi. Este nefericit, pentru că este lipsit de iubirea oamenilor, singura alinare a inimii întristate. Este nefericit deoarece este lipsit de frumuseţea divină, de chipul dumnezeiesc al Creatorului, pe care divinul Artist L-a sădit în noi şi pe care doar credinţa îl descoperă. Ochiul necredinciosului nu vede nimic în creaţie, în afara mişcărilor naturii. Strălucitorul chip al divinului Creator, admirabila Sa frumuseţe îi rămân ascunse şi inaccesibile. Privirea sa rătăceşte peste adâncul creaţiei fără a putea vedea frumuseţea înţelepciunii divine, fară să poată admira atotputernicia divină, fară să poată descoperi bunătatea divină, pronia divină, dreptatea şi iubirea Creatorului pentru creaţia Sa. Mintea sa nu se poate ridica mai presus de lumea văzută şi nici să depăşească graniţele celor percepute cu ajutorul simţurilor. Inima sa rămâne insensibilă şi nu poate descoperi înţelepciunea şi puterea divină. Nici un sentiment de adorare nu izbucneşte în inima sa; buzele lui rămân pecetluite, gura sa încremenită, limba sa rămâne nemişcată. Nici un sunet nu iese din pieptul său spre laudă, spre preamărire, spre mulţumire către pronia divină. Inima celui necredincios, din care Dumnezeu S-a îndepărtat, nu mai poate simţi nici o bucurie. Golul acesta a fost umplut de tristeţe, de descurajare, de nefericire.Trăieşte plictisit şi indiferent faţă de tot ceea ce îl înconjoară. Rătăceşte prin viaţă, ca printr-o noapte întunecoasă, tristă şi nici o rază de lumină nu luminează calea sa chinuită. Nimeni nu poate îndruma şi călăuzi paşii săi. Trece singur prin această viaţă, fără speranţa unei vieţi mai bune; este pândit permanent de nenumărate capcane şi nimeni nu poate să îl elibereze când cade victima lor. Cade în ele şi este strivit de greutatea lor. În tristeţea lui nu există nici măcar o clipă de uşurare. Pacea sufletului şi liniştea inimii au fost alungate de lipsa sa de credinţă. Adâncul inimii sale este îndoliat. Mulţumirea pe care credinciosul o află în ascultarea şi urmarea poruncilor sfinte, mântuitoare şi a unei vieţi morale, îi este necunoscută. Protecţia pe care credinciosul o simte izvorând din credinţa sa este străină inimii celui ateu. Convingerea, izvorâtă din credinţă, că Pronia Divină veghează neîntrerupt asupra vieţii sale, nu o poate înţelege. Iubirea şi bunătatea izvorâte din preamărirea Creatorului, rămân pentru acesta mistere nedezlegate. Necredinciosul recunoaşte ca unic principiu doar materia, reduce adevărata fericire a omului la cercul strâmt al plăcerilor trecătoare şi îşi orientează toate străduinţele numai spre aflarea acestora. Bucuria izvorâtă din cultivarea virtuţilor îi este străină şi nu se poate împărtăşi de harul ei. El ignoră astfel adevăratul izvor al fericirii şi se îndreaptă către izvoarele amărăciunii. Plăcerea îl conduce la saturaţie şi dezgust, apoi la plictiseală şi la tristeţe. Tristeţea îl conduce la suferinţă, iar aceasta din urmă la deznădejde. Astfel, este lipsit de orice bucurie. Pentru că toate plăcerile lumeşti, fiind trecătoare, sunt incapabile să îi ofere celui necredincios fericirea. Inima omului a fost făcută spre a se împlini în ea binele suprem şi numai prin gustarea acestuia tresare şi se bucură. Pentru că în acesta îl află pe Dumnezeu. Ori ştim că Dumnezeu părăseşte inima celui necredincios, Inima poate aspira către infinite bucurii, pentru că a fost făcută să poată cuprinde nemărginirea. Prin urmare, inima celui necredincios, de vreme ce nu râvneşte către nemărginire, veşnic suspină şi caută să se împlinească, dar nu reuşeşte. Pentru că plăcerile lumeşti nu au puterea să împlinească acest gol. Ele fiind trecătoare, oferă, în final, amărăciune. Iar alergarea după slava deşartă naşte tristeţea. Necredinciosul ignoră, aşadar, faptul că fericirea omului nu se găseşte în plăcerile oferite de bunurile pământeşti, ci în iubirea lui Dumnezeu, bunul veşnic şi cel mai de preţ. De aici rezultă deci nefericirea celor care nu îl cunosc pe Dumnezeu. Cel care-L neagă pe Dumnezeu, neagă însăşi bucuria sa şi fericirea cea veşnică. Nefericit se luptă cu greutăţile acestei vieţi, deznădăjduit şi înfricoşat se îndreaptă către moarte, către mormântul deja săpat. Rămâne deci orb faţă de marea reprezentaţie care se desfăşoară în faţa ochilor săi, având ca scenă întreaga lume şi dirijată de dumnezeiasca înţelepciune şi putere, de dumnezeiescul har. Nu poate să vadă armonia şi binele divin. E ca şi cum ar curge la picioarele sale izvorul bucuriei şi al fericirii iar el, legat ca oarecând condamnatul Tantal, să nu reuşească să-şi răcorească limba uscată de necredinţă şi să-şi stingă insuportabila sete, deoarece apa, care izvorăşte din răcoritorul izvor al credinţei, se află un pas mai departe de buzele sale. Nefericit rob al unui tiran absurd! Cum ţi-a fost furată fericirea! Cum ţi-a fost răpită comoara cea mai de preţ! Ţi-ai pierdut credinţa, L-ai negat pe Dumnezeul tău, ai refuzat revelaţia Sa şi te-ai lepădat de bogăţia nesfârşită a harului. Cât de jalnică este viaţa acestuia! Şi acesta este începutul chinurilor, deoarece a pierdut sensul bucuriei adevărate. Pentru firea sa denaturată, aceasta pare stearpă şi inutilă, nu îi inspiră nici o umbră de mulţumire, rămânând total insensibil; nimic din cele create nu îi produce bucurie. Un văl de tristeţe a acoperit bucuria firii intregi şi nu mai este exprimată de nimic. Viaţa acestuia devine o greutate insuportabilă iar durata ei un nesfârşit chin. Deznădejdea se arată deja în faţa sa, asemenea unui călău şi un chin implacabil îl torturează; curajul l-a părăsit, puterea de rezistenţă i-a scăzut, iar puterile morale, din cauza necredinţei s-au dezintegrat; paralizat de necredinţă se predă legăturilor înfricoşătoare ale dezamăgirii, care, jară milă sau compasiune, taie violent şi dur firul vieţii sale jalnice. Astfel, îl aruncă în adâncul pierzaniei, în negrul Tartar, din care abia atunci ar vrea să scape, atunci când îl cheamă vocea dumnezeiescului Creator, Cel pe care până acum L-a negat. Îl cheamă să dea răspuns pentru necredinţa sa, este judecat şi condamnat la focul cel veşnic.

(Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul, Sfântul Nectarie Taumaturgul, Editura Egumeniţa, pp. 52-55 )