Cimitirul prizonierilor de război din Czersk – morminte ale soldaților români în Polonia (III)

Anul 2021 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca „Anul omagial al pastoraţiei românilor din afara României” şi „Anul comemorativ al celor adormiţi în Domnul”. Vizitarea cimitirelor militare din Europa, unde odihnesc soldați români din cele două războaie mondiale, este o formă de a pune în valoare atât rolul Diasporei românești cât și importanța liturgică şi culturală a cimitirelor pentru românii de pretutindeni. Cu studiul dedicat cimitirului militar de la Czersk se dezvăluie o nouă pagină din calvarul românilor din Primul Război Mondial, prizonieri în lagărele germane.

Cimitirul prizonierilor de război din Czersk, este un alt mare militar din afara țării noastre unde sunt înmormântați soldați români, prizonieri în Primul Război Mondial. Oficial se amintește de 1119 compatrioți, însă o mărturie din presă, publicată la câțiva ani după război, pune în lumină o ipoteză mult mai dureroasă, aceea a poate mii de morți fără nume și fără vreo urmă oficială printre prizonierii români din acest lagăr din pădurile nisipoase ale Pomeraniei. Spre deosebire de cimitirul învecinat din Tuchola, menționat în articolul anterior, necropola ostășească de la Czersk se află într-o stare mult mai bună, deși numai rareori numele celor secerați, de boli și foamete în lagăr, se mai văd astăzi pe cruci.

Despre prizonierii din lagărul Czersk

În articolul publicat anterior, dedicat cimitirului prizonierilor de război de la Tuchel (Tuchola), am făcut referire la condițiile de la începutul Primului Război Mondial, care au dus la înființarea lagărului omonim: ofensiva militară germană în teritoriile Imperiului Rus, în 1914-1915, a avut ca urmare capturarea a peste 650.000 de prizonieri numai în primul an al ostilităților. Astfel, pe lângă unele unități militare prusace transformate în tabere pentru deținuții de război, au fost înființate noi lagăre de detenție în regiuni unde înainte nu existase nimic, în afara unor păduri de pini și mesteceni.

 Odată cu lagărul de prizonieri de la Tuchel a fost înființat, nu la mare depărtare, tot în pădurile sălbatice din apropiere (numite „Tucheler Heide”, sau în poloneză „Bory Tucholskie”), la mijlocul distanței dintre satele Czersk și Lukowo, lagărul pentru deținuți de la Czersk (Kriegsgefangenenlager Czersk). Acesta era situat în centrul unei regiuni culturale aparte, un teritoriu destul de slab populat, locuit de cașubieni – populație autohtonă cu o identitate aparte, niciodată asumată întru totul de cultura germană ori poloneză. Între Tuchel și Czersk se parcurg aproape în linie dreaptă, pe o șosea de pădure, circa 30 km.

Printre deținuți se numărau la început ruși, englezi, francezi, italieni și alți soldați ai țărilor Antantei. Despre români se vorbește doar de la jumătatea războiului, începând cu toamna târzie a anului 1916. Astăzi nu mai există nicio urmă a taberei, „înghițită” de pădurea care și-a luat în stăpânire teritoriul. Însă, din descrierile epocii și din fotografiile de arhivă care se păstrează, reiese că tipul de construcții și, întrucâtva arhitectura întregului complex, erau asemănătoare celor de la Tuchel. Majoritatea construcțiilor erau barăci din lemn, îngropate aproape cu totul în pământ, asemănătoare unor bordeie, având o ridicătură în partea cea mai înaltă a acoperișului în două ape, unde se aflau și ferestrele. Aceste clădiri rudimentare, în care se aflau și câte o instalație de încălzit prevăzută cu un coș de fum (uneori doar resturi din acestea au rămas ca mărturii ale tenebroasei tabere), erau proiectate pentru 150 de deținuți. Doar principalele clădiri administrative erau din cărămidă, iar barăcile pentru personalul de pază, din fier. Aceeași asemănare cu Tuchel s-ar extinde și la facilitățile taberei: sector pentru gradați, spații pentru depozite alimentare, bucătării, spălătorii, puțuri de apă, barăci cu scop sanitar. Două lazarete (spitale provizorii), cu o capacitate de aproximativ 500 de locuri, se aflau direct în tabără, iar al treilea într-o unitate închisă, „Fabrik Schütt”, unde le era impusă munca unora dintre prizonieri. Și alți deținuți erau trimiși în afara taberei pentru a lucra în agricultură, în industria locală, la construcția de șosele și căi ferate. Existau „comandouri de muncă” în satele Plewno, Świecie sau Tczew, situate la 20-30 km depărtare. Ca și la Tuchel, în tabără se găseau ateliere meșteșugărești, precum croitorie, cizmărie și fierărie. În octombrie 1915, lagărul era format din 4 sub-tabere cu o capacitate totală de 25.000 de prizonieri, iar apoi s-au mai construit încă două sectoare, fiecare pentru alți 5000 de deținuți. Prin urmare, în timpul ocupării maxime a taberei, erau captivi aici aproximativ 50.000 de soldați (dar și unii civili) în adăposturile construite tot de ei, pe o suprafață totală de aproximativ 30 de hectare. În 1918, în urma tratatului de la Versailles, regiunea cașubiană a trecut în administrație poloneză, iar tabăra a fost închisă în 1919, nefiind menținută pentru alți prizonieri, așa cum s-a întâmplat cu lagărul vecin.

Cu toată că și la Tuchel condițiile meteorologice erau destul de neprielnice pentru detenție (temperaturi scăzute iarna, umezeala regiunii păduroase și bogate în lacuri și râuri, puternicele vânturi dinspre Marea Baltică), totuși poziția taberei de la Czersk era chiar mai nefavorabilă. Frigul, umezeala și foametea au fost cele care au șubrezit imunitatea, și așa precară, a prizonierilor, mulți veniți din țări mai calde. În plus, traiul în spațiul închis a favorizat extrem de tare expunerea la numeroasele boli răspândite în anii războiului. Dacă la Tuchel rata mortalității s-a ridicat la aproximativ 10% dintre cei închiși, potrivit unor studii, la Czersk ea s-a ridicat la aproximativ 25%. Prin aprilie-mai 1915 soldatul Stanisław Stabno (probabil polonez) din armata țaristă scria, la scurtă vreme după ce a ajuns în lagăr, că deținuții mureau ca muștele și că le îngropa cadavrele imediat în pământ, în locul unde mai târziu s-a înființat cimitirul. Potrivit plăcii indicatoare din cimitir, acesta fusese întemeiat chiar mai devreme, în ianuarie 1915. Adesea se pierduse evidența celor decedați, în această perioadă rata mortalității fiind de peste 100 de morți pe lună. Măsurile de carantinare pentru prevenirea răspândirii epidemiilor (tuberculoză, dar nu numai a plămânilor, tifos, variolă, holeră, tetanos, febră dizenterică, iar mai târziu gripă spaniolă) nu aveau efect datorită slabei dotări a lazaretelor. În toamna anului următor au fost transferați noi prizonieri din lagărul dezafectat de la Bütow (60 km spre NV), care au adus totodată un nou val de infecții.

Românii și calvarul lor în lagărul din Czersk

Ca și la Tuchel, sosirea trenurilor cu prizonieri români, în decembrie 1916, a provocat o explozie a deceselor cauzate de boli respiratorii (în special tuberculoză). Pe lângă această stare de fapt, o mărturie de presă de după război relatează, alături de alte orori ale lagărului de la Czersk, un lucru înfricoșător despre tratamentul aspru aplicat românilor de autoritățile germane ale vremii: „...Mai rău decât acestora (britanicilor, n.n.) le-a fost prizonierilor de război români, dintre care 4.000 au fost aduși în lagăr într-o singură zi. Deși lagărul era pe jumătate gol, se pare că nu s-a găsit niciun loc pentru ei. Era iarnă, zăpada și înghețul îngreunau marșurile mai lungi, iar prizonierii erau îmbrăcați foarte subțire. Cu toate acestea, a doua zi au fost duși la Tuchola, aflată la 30 de kilometri distanță. Dar nici acolo nu era loc, așa că au fost duși mai departe la Czarne (Hammenstein), apoi la Bytów (Bütow); în cele din urmă, au fost transportați înapoi la Czersk. Când s-au deschis vagoanele pline de prizonieri, o priveliște teribilă s-a arătat ochilor: printre sute de cadavre, doar câțiva supraviețuiseră acestui chin. A fost de ajuns ca până și soldații (gardienii) taberei să-și întoarcă privirea de la o asemenea priveliște. Acum s-a găsit un loc pentru ei în cimitirul taberei” (art. Z przeszłoścu obozu jeńców w Czersku, în Słowo Pomorskie, 1925.10.07, fasc. 5, p. 6). Dacă relatarea ar fi credibilă întru totul, s-ar ajunge la concluzia că la Czersk numărul de 1119 români îngropați în cimitir este mult subevaluat. În orice caz, această mărturie este o dovadă clară a cruzimii responsabililor de lagăre față de ostașii noștri, capturați în luptele din Dobrogea și de la trecătorile Carpaților. Peisajul este poate chiar și mai sumbru de atât, fiindcă atât în cimitir cât și în fosta tabără lipsesc aproape cu desăvârșire rămășițe de la ei (obiecte personale: cruciulițe, fotografii, nasturi ș.a., care s-au găsit adesea în rândul prizonierilor de alte naționalități). În locul de veci abia se pot descifra, cu litere chirilice, nume românești: Voicu, Popescu, Costachi.

Numărul morților în tabără a crescut exponențial la începtul anului 1917, după o iarnă mai grea decât de obicei, vârful epidemiei fiind în lunile aprilie-mai. În această perioadă, între români s-au înregistrat circa 250 de decese lunar, după care rata fatalităților a scăzut la fel de brusc. Decesele în rândul rușilor au rămas la peste 200 lunar până în toamna aceluiași an. Comparativ, fatalitățile în rândul francezilor, italienilor și britanicilor au fost extrem de reduse, înregistrându-se o oarecare creștere abia în toamna anului 1918 (din cauza gripei spaniole). O cercetare efectuată de britanici în 1925, în urma exhumărilor, a revelat faptul că din cele 64 de cadavre dezgropate ale compatrioților, 20 aveau craniile sparte prin folosirea unui instrument contondent. Aceasta înseamnă că o importantă cauză a deceselor a fost și ca urmare a violenței (execuții sumare, împușcări în urma încercărilor de evadare ș.a.).

Dacă la Tuchel numărul românilor morți (2446) a fost aproape dublu față de cel al rușilor (1303), la Czersk lucrurile stau invers: s-au înregistrat 3755 de decese dintre ruși (mulți dintre ei de fapt polonezi aflați în armata țaristă), respectiv 1065 dintre români (potrivit datelor de pe placa explicativă de la intrarea în cimitir, 1119, iar potrivit plăcii din granit adăugată la monument, 1106), precum și 126 de italieni, 65 de britanici, 50 de francezi, 3 portughezi, 2 sârbi, 4 apatrizi. S-au numărat și 125 de musulmani și 72 de evrei, aceștia din urmă fiind îngropați într-un cimitir separat, în satul Czersk. Aproape sigur, statisticile deceselor nu îi cuprind pe românii morți în trenul amintit în mărturia de mai sus. Însă numărul mare al morților înregistrați oficial din rândul armatei ruse a făcut ca, multă vreme, cimitirul să fie cunoscut drept „Russenfriedhof” (cimitirul rușilor).

Despre cimitirul militar de la Czersk

Prizonierii morți au fost îngropați în gropi comune de 5-6 persoane, în cimitirul din apropierea taberei, care se găsește până astăzi într-o stare mult mai bună decât cel de la Tuchel. Necropola militară, având o suprafață de 10270 mp, se află pe partea stângă a drumului de la Czersk spre Lukowo, în mijlocul pădurii. Este înconjurată de un gard de lemn, este prevăzută cu o parcare, iar poarta de intrare, tot din lemn, impresionantă în dimensiuni,  a fost ornată în partea superioară cu trei cruci ortodoxe, fiind aproape identică cu cea de la începutrile cimitirului. Aceasta se poate observa dintr-o fotografie de pe panoul cu informații extensive, în poloneză, despre cimitir și despre lagăr, aflat tot la intrare. O a doua fotografie de pe același panou înfățișează lagărul, fiind o mărturie vizuală prețioasă.

În centrul cimitirului a fost ridicat, de foștii prizonieri de război ruși, un monument de piatră în formă de piramidă cu inscripția sculptată de jur împrejur, la aprox. 1 metru de la bază, în rusește: „Prizonierilor de război ruși, de la camarazii lor - 1914-1917”. O placă comemorativă mai nouă, din piatră neagră, amplasată sub inscripția indicând anii 1914-1917, conține următorul text în limba poloneză: „Cimitirul de război din 1914-1917. În acest cimitir zac 5115 prizonieri din război, morți în anii 1914-1919 în lagărul din Czersk: 3755 ostatici din armata rusă (printre care mulți polonezi), 65 britanici, 50 de francezi, 1106 români, 3 portughezi, 2 sârbi, 131 italieni, 4 ostași de naționalitate necunoscută. Fie-le amintirea onorată! Placa a fost așezată de autoritățile din Czersk, octombrie 2017”

Cele aproximativ 1000 de gropi comune în care au fost înmormântați câte cinci sau mai mulți prizonieri, sunt așezate în rânduri uniforme. Pe fiecare dintre aceste movile, mai mult sau mai puțin vizibile din pricina tufelor de afine și alte plante specifice vegetației cașubiene, precum și a pădurii de pini care a crescut la loc și în cimitir, sunt așezate cruci de beton cu un mic șanț orizontal, pe care adesea sunt prinse până la 6 tăblițe metalice de 4 x 7 cm. Pe acestea sunt scrijelite probabil numerele deceselor în lagăr (fiindcă ele sunt consecutive) și, uneori, numele de familie ale decedaților. Șanțul de pe brațul orizontal al tuturor crucilor are dimensiuni identice, ceea ce duce la concluzia că pe fiecare dintre ele ar fi fost amplasate inițial 6 tăblițe cu numele celor morți. Inscripțiile sunt greu de citit astăzi, în timpul cercetării reușindu-se identificare doar a câtorva nume românești. Poate că mormintele compatrioților noștri sunt așezate chiar la intrarea în cimitir, acolo unde crucile sunt mai slab conservate. Totuși, pe o cruce, o tăbliță indică, cu litere chirilice, numele Voicu și numărul 2344, iar pe alta, pe lângă nume rusești, și numele Costachi – 2239, respectiv Popescu – 2240. Unele tăblițe de identificare au fost vopsite în alb, probabil într-una din acțiunile de conservare a cimitirului. Prezența crucilor de mormânt și starea bună a monumentului central, precum și amplasarea unui panou explicativ sunt semne că cimitirul se află în această stare bună de întreținere datorită interesului deosebit al autorităților locale, nu și al autorităților de război ale timpului, care nu au avut vreme nici de morminte individuale, nici măcar de înscrierea numelor complete (ca să nu mai amintim de apartenența militară și națională, așa cum este cazul mormintelor de război din Silezia).

În 20 august 2021, aflați într-un pelerinaj la cimitirele militare unde se găsesc morminte ale soldaților români din Primul Război Mondial, Protos. Athanasie Ulea, preot misionar la Centrul Bisericesc Român din München și Ierom. Ioan Popoiu, consilier cultural al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei și Luxemburgului au ajuns, după Tuchola, și la Czersk. Aici au găsit, la baza monumentului funerar central, o bandă tricoloră românească, având înscrisul: „Glorie eternă ostașilor români – Ministerul Apărării Naționale din România”. Cei doi ieromonahi au săvârșit slujba parastasului pentru cei peste o mie de români, ale căror nume nu au fost însă disponibile spre pomenire, așa cum se întâmplase în cazul eroilor înmormântați la Tuchola (unde o listă nominală a putut fi listată de pe pagina de internet a Oficiului Național pentru Cultul Eroilor).

De la același autor

Ultimele din categorie