Cimitirul prizonierilor de război din Tuchola (fostul lagăr german Tuchel, astăzi în voievodatul Kujawsko-Pomorskie, Polonia), este  al treilea cimitir militar din afara României, după numărul de soldați români prizonieri în Primul Război Mondial, înmormântați aici: aici sunt cunoscuți nominal 2399 din 2446 de soldați, potrivit unei liste oferite de Oficiul Român pentru Cultul Eroilor. Alte informații locale pomenesc de 2471 români, care își dorm somnul de veci alături de ruși, polonezi, germani, ucraineni și mulți alții. Spre deosebire de Memorialul Național din Łambinowice, despre care am scris deja, aflat pe a doua poziție, cimitirul din Tuchola se află într-o stare foarte degradată.

Despre prizonierii din lagărul Tuchel

Primul Război Mondial a început cu un succes neașteptat pentru germani, în ofensiva lor împotriva armatelor țariste. În 1914, în bătăliile de la Tannenberg și de la lacurile mazuriene au fost capturați peste 650.000 de ruși, numărul lor crescând la 1,4 milioane la sfârșitul anului următor, fiind necesară crearea unei rețele de tabere de prizonieri dincolo de linia frontului. Uneori au fost transformate astfel unități militare (de exemplu Crossen, în poloneză Krosno Odrzańskie; Schneidemühl/Piła; Neuhammer/Świętoszów), însă alteori au fost construite lagăre cu totul noi (printre ele numărându-se și cea de la Tuchel/Tuchola, precum și Czersk și Stralkau/Strzałkowo).

Ca și alte lagăre, cel de la Tuchel (devenit, din 1918, Tuchola) s-a constuit de-a lungul unei căi ferate, astfel facilitându-se transportul deținuților. În noiembrie-decembrie 1914 un mare grup de prizonieri ruși a fost debarcat din vagoane direct în pădurea de pini și mesteceni din apropierea satului Rudabrück (în apropierea podului peste râul Ruda). Aceștia au fost nevoiți să construiască rapid o serie de clădiri supraterane (barăci din lemn și fier) și subterane (aprox. 200 de bordeie cu ferestre în acoperiș, cu o capacitate de 80 de persoane), acestea constituind începutul lagărului Tuchel. În ianuarie 1915 se aflau aici deja 50.000 de deținuți. Pe lângă ruși (desigur, aici erau înegistrați și polonezi, ucraineni și alți soldați din armata țaristă) au fost aduși în tabără francezi, britanici, italieni, portughezi și sârbi. La momentul maximei sale extinderi, lagărul avea o suprafață 73 de hectare, dintre care aproape 6 erau alocate cazarmelor ofițerilor (10 barăci de câte 100 de persoane), iar bucătăria ocupa mai bine de 3 hectare. Tabăra s-a dezvoltat aproape asemenea unui oraș, cuprinzând, pe lângă o gară, clădiri agricole, o centrală electrică și alta telefonică, două cuptoare pentru încălzire, depozit de alimente, instalații sanitare, o baie cu spațiu de dezinfectare, o spălătorie și cinci puțuri). Spitalul ocupa 6 barăci a 60 de paturi fiecare. Nu lipseau nici atelierele de tâmplărie, rotărie, pictură, lăcătușerie și forjare a fierului. Majoritatea prizonierilor erau soldați de rang inferior, ceea ce potrivit convențiilor de război de atunci înlesnea folosirea lor, de către autoritățile germane, la diferite munci (agricultură, prelucrarea lemnului, construcția de drumuri și poduri ș.a.), adesea regimul de lucru fiind extrem de sever.

În ciuda spațiului și a facilităților, lagărul de la Tuchel nu oferea condiții decente de viață. Astfel, condițiile meteorologice dificile, construcțiile improvizate, îngrijirea sanitară precară, munca grea, starea fizică și psihică a prizonierilor, precum și numeroasele răni de pe front, bolile contagioase – toate înrăutățite de regimul alimentar extrem de sărac – au dus la  numeroase decese în rândul prizonierilor, mai ales din rândul proaspeților veniți. Deși, conform datelor  oferite de propaganda germană, până la 10 ianuarie 1919 mortalitatea în cele 175 de lagăre ale celui de-al doilea Reich era de aproximativ 5%, la Tuchel ea a fost mai ridicată, de circa 10%. Lucrurile stăteau chiar mai rău în tabăra învecinată, de la Czersk, unde mortalitatea a fost de 25 %. Potrivit înscrisurile din registre, cele mai frecvente cauze de deces în Tuchel au fost bolile infecțioase: cele respiratorii – tuberculoza, pneumonia ș.a. au dus la peste 50% din decese. Lor li s-au adăugat tifosul, variola, holera, tetanosul și septicemiile, febra și dizenteria.

Despre prizonierii români de la Tuchel

În primele luni de la înființarea taberei, predominau decesele provocate de septicemii (de la rănile nevindecate de pe front sau din accidentele de la construcția barăcilor). Morții, uneori rămași neînregistrați, erau îngropați în grabă într-un spațiu de la marginea lagărului, care a devenit apoi cimitirul păstrat până astăzi. Numărul morților începuse să scadă, însă lucrurile s-au schimbat drastic o dată cu sosirea trenurilor cu români, în octombrie 1917. Aceștia a luptat la Turtucaia și în sudul Dobrogei, bătălii în urma cărora Armata Română a suferit mari pierderi (câteva mii de morți și dispăruți, dar și circa 26.000 de prizonieri). Conform documentelor păstrate, Georgi Antei este primul soldat român care a murit la Tuchola, la 31 octombrie. Până în decembrie decesele cauzate de boli pulmonare și mai ales tuberculoză, în rândul românilor slăbiți din cauza drumului lung și al hranei sărăcăcioase, au crescut, ajungând la cifra maximă în martie și aprilie 1917. Atunci s-au înregistrat, numai din rândul românilor, aproape 650 de morți lunar. Spre toamnă, aproape toți românii au fost transferați în lagărul de la Czersk. La Tuchola, pe lângă tuberculoză, la mijlocul aceluiași an a explodat epidemia de tifos, iar în octombrie 1918 a început să se răspândească gripa spaniolă. Din totalul celor 4998 de morți de la Tuchola, nu se știe câte au fost cauzate nu atât de boală, cât de „raționalizarea alimentelor”. Mai ales în 1917 au fost zile în care 20-30 de prizonieri au murit efectiv de foame. Unii, de disperare, pătrundeau în spațiile rezervate gradaților pentru a cere de mâncare, fiind pentru aceasta bătuți și alungați. Jumătate dintre cei 2446 de români morți, mai precis 1210 aveau vârste cuprinse între 30 și 39 de ani, ceea ce poate sugera că vârsta medie ridicată a soldaților din țara noastră a contribuit și ea la numărul decesurilor (vârsta medie a rușilor fiind de 20-30 de ani, printre ei întegistrându-se „numai” 1303 de morți). Cel mai tânăr decedat român avea 19 ani, iar cei mai în vârstă doi – 50.

La 11 noiembrie 1918 Germania a capitulat, iar tabăra a fost preluată de armata poloneză o dată cu teritoriul situat între Poznan și Marea Baltică. Redenumit „Tuchola”, lagărul era unul dintre cele 38 de centre germane pentru deținuți, care la încheierea ostilităților, în 1918, au trecut în administrația Poloniei. Noul stat a continuat luptele cu Uniunea Sovietică până în 1921, aici fiind aduși mii de soldați bolșevici capturați pe front, dar și circa 2100 de ucraineni din bătăliile purtate în Galiția. Deși oficial Polonia a încheiat toate războaiele la 18 martie 1921, ultimul prizonier a părăsit lagărul abia la 22 ianuarie 1923.

Despre cimitirul prizonierilor de război

Astăzi, majoritatea terenurilor fostului lagăr de prizonieri sunt ocupate de orașul Tuchola, la marginea sudică a căruia se găsește vechiul cimitir al prizonierilor din Primul Război Mondial, aflat într-o stare deteriorată. În continuarea acestuia se află și cimitirul prizonierilor războiului polono-bolșevic (1920-1921) precum și al celor asasinați în 1939. Vechile gropi comune (probabil pentru 10-15 soldați), acoperite de iarbă, nu mai au cruci sau pietre funerare, fiind adesea greu vizibile pe suprafața deluroasă, acoperită de o pădure rară de pini. Doar câteva dintre pietrele indicând în mod general apartenența celor înmormântați (români, ruși sau de alte naționalități) și numărul gropii comune, au fost grupate în apropierea unui monument relativ bine întreținut, inaugurat deja în noiembrie 1917 – un obelisc ornat în partea superioară, pe cele patru laturi ale sale, cu simboluri ale religiilor celor îngropați aici: crucea catolică, cea ortodoxă, semiluna musulmană și steaua iudaică, respectiv cu inscripții în onoarea celor înmormântați.

Lângă monument, două plăci de piatră, cu informații în limba poloneză, oferă date ușor diferite de cele cunoscute (aici se pomenește nu de 2446, ci de 2471 de români). Pe prima dintre ele este scris, cu litere majuscule:

„Cimitirul prizonierilor de război 1914-1921.

În cimitir au fost înmormântați aproximativ 5130 de prizonieri de război de diferite naționalități. 3760 soldați sunt înmormântați în 313 gropi comune din anii 1914-1919, printre care: 1289 de soldați ai armatei ruse - ruși, ucraineni, polonezi și alte naționalități (1914-1919); 2471 soldați ai armatei române (1916-1917); 2 soldați ai armatei ucrainene galițiene, în morminte individuale din 1920; aproximativ 1370 de soldați ai Armatei Roșii, în 52 de gropi comune din anii 1920-1921”.

Pe cea de-a doua placă, datată în septembrie 1990, este scris:

„Cimitirul prizonierilor de război din 1914-1918.

Pe o suprafață de 1 hectar  sunt îngropați în 383 de gropi comune și 15 morminte individuale 3844 de ruși, români, polonezi și germani din lagărul de prizonieri înființat de autoritățile prusace. Pe obelisc, există o inscripție în patru limbi: «Prizonierii polonezi război (ruși, români, germani, n.n.) - camarazii - 1914-1918». Fie-le amintirea onorată!”

În 20 august 2021, aflați într-un pelerinaj la cimitirele militare unde se găsesc morminte ale soldaților români din Primul Război Mondial, Protos. Athanasie Ulea, preot misionar la Centrul Bisericesc Român din München și Ierom. Ioan Popoiu, consilier cultural al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei și Luxemburgului au ajuns și la Tuchola, unde au săvârșit slujba parastasului și au pomenit pe toți cei 2446 de români, înscriși în lista pusă la dispoziție de Oficiul Național Român pentru Cultul Eroilor, disponibilă aici: https://once.mapn.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/Lista%20mortilor%20de%20razboi/Primul%20Razboi%20Mondial/Lista%20militarilor%20romani%20-%20Tuchola%2C%20Polonia.xls

Această listă cuprinde numele, prenumele (adesea probabil inversate), gradul militar, apartenența la un regiment, vârsta și naționalitatea. De remarcat este faptul că, printre soldații noștri, se numără și câțiva de etnie turcă, înrolați în regimentele pentru apărarea Dobrogei. Pe lângă simpli soldați, aici au fost fost înmormântați și 29 de sergenți, 178 de subofițeri, dar și trei civili (printre care Iordache Ciurea, unul din cei doi decani de vârstă, având 50 de ani). Numele a 47 dintre români au rămas necunoscute până azi.