Pe prima treaptă îl admiri pe om ca să te înalți pe tine – pentru că ești în această relație cu el. Fie este același fel de om ca tine și speri că vei ajunge ca el, fie e un altfel de om și nu mai e necesar să faci vreun efort, căci știi că nu vei putea și știi de ce nu vei ajunge așa. Pentru că el e altfel... geniu, sfânt. Admirația e un prilej de lene. Aparent ne împlinește, fără să mai facem efort. Omul îl gândești pe această treaptă firesc, e un tot unitar, persoana împreună cu faptele ei.

Pe a doua treaptă lași omul în pace și admiri faptele. Lauzi faptele, nu omul, nu îl mai ispitești cu admirația ta. El îți va primi admirația, pentru că de aceea e de admirat, dar bine nu îi va face. Admirând faptele, poți să îți vezi de faptele tale în liniște, fapte care ar putea deveni și ele admirabile, chiar dacă nu în același domeniu. Admirația ajunge să fie un prilej de autocunoaștere, de analiză a potențialităților și de punere pe treabă. Pe această treaptă, omul e despicat analitic, ca să îți fie mai ușor.

Pe a treia treaptă admiri procesul prin care apar rezultatele admirabile. Cum pleacă apa țâșnind în sus – până ajunge în vârful fântânii arteziene. Începi să știi că e nevoie de un lanț cauzal de fapte, unele mai puțin admirabile, aparent, dar cu rost. Pe această treaptă înțelegi că nu există genii datorită vreunei genialități, ci pentru că au disciplină și putere de muncă, pe lângă sclipiri. Tentația e să uiți de persoana din spatele acestui proces. E atât de simplu și de plauzibil să spui că omul e numai un proces! Lucrurile se leagă. Te înscrii în proces cu așteptarea unei anumite autonomii, a unei libertăți prost înțelese. Dacă faci ce e de făcut, crezi că se ajunge la un rezultat. Pe această treaptă, omul e încă despărțit, neunitar, deși lumescul lui începe să fie coerent și productiv, chiar admirabil.

Pe a patra treaptă vezi că procesul admirabil nu e autonom, că e susținut prin intervenții care nu sunt ale tale, nici ale noastre. Că nimic din ce e admirabil nu se reduce la psihologic și social, că totul e o lucrare interpersonală din care Dumnezeu nu lipsește vreodată. Persoana se reunește cu faptele sale și întregul său – și nu numai al său – proces de împlinire admirabilă. Dar există încă o separare între persoane, unele îți apar ca admirabile, altele nu. Lumește vorbind, preferi unele rețele sociale, chiar dacă ele devin și istorice și, prin analogie, se duc chiar în veșnicie.

Pe a cincea treaptă începi să dibuiești rosturile destinelor și faptelor în economia lumii create, iar când nu le afli știi că ele sunt, că totul e rânduit dincolo de hotarele libertății, indiferent de cum ai ajuns să o înțelegi, fără ca ea, prin asta, să nu mai fie libertate. Totul e admirabil, toți oamenii cu faptele lor cărora altă dată le-ai fi spus bune sau rele, admirabile mai mult, mai puțin sau deloc. Omul îl gândești pe această treaptă firesc, e un tot unitar. E persoana împreună cu faptele ei și, la drept vorbind, omul nu îl mai gândești deloc. Pentru că noi nu putem ști ce este o astfel de gândire.

[Notă: Mulțumesc unui prieten întru Hristos pentru mica împreună-lucrare.]