Iubirea vrăjmaşilor cere o pregătire acerbă şi o trezvie deosebită, nu împotriva fraţilor noştri care ne deranjează, ne atacă, ci împotriva adevăratului vrăjmaş şi a gândurilor pe care ni le aduce în inimă. De fapt, trebuie mult curaj şi credinţă pentru a-L lăsa pe Dumnezeu să facă dreptatea Lui. Se spune undeva esenţialul: „Răsplăteşte răului cu binele şi vei strânge mânia lui Dumnezeu deasupra capului celui păcătos”. Acest fapt poate părea de mirare. Să încercăm, însă, a înţelege de ce Dumnezeu ne cere să ne iubim vrăjmaşii.

Pentru a nu ceda aceloraşi demoni care-i stăpânesc pe vrăjmaşii noştri şi, aşadar, pentru a nu fi dimpreună cu ei jucăriile demonilor.

Pentru a-i permite celui care face răul să-şi dea seama de aceasta şi să se căiască. Nu neapărat imediat, ci într-o zi din viaţă. Căci în fiecare zi din viaţa noastră există un moment în care suntem cuprinşi de groaza unei aduceri-aminte în care cu adevărat am făcut rău cuiva care nu ne-a făcut nimic. Pentru a da exemple extreme, pomenim doar de unii torţionari care s-au pocăit întru totul şi şi-au schimbat viaţa radical. „Cui se iartă puţin, puţin iubeşte” (Luca 7, 47). Dacă două persoane luptă una împotriva celeilalte, ele pot să-şi ceară iertare, însă au impresia că vina este împărţită. Însă, în timp ce cineva agresează pe un altul total nevinovat, în ziua în care-şi va da seama cu adevărat, acest fapt îi va răvăşi viaţa şi va putea face din el un sfânt.

Sfântul Isaac Sirul adaugă faptul că Dumnezeu are o datorie faţă de cel ce îndură necazul în Numele lui Hristos (sub forma unei agresiuni din partea cuiva sau prin războiul lăuntric duhovnicesc), tocmai pentru că acest „martir”, „martor” în sensul etimologic al cuvântului devine, astfel, sprijinitorul Lui pentru mântuirea lumii. Este faimoasa comoară pe care o aduni în ceruri „Căci unde este comoara voastră, acolo este inima voastră” (Luca 12, 34).

(fragment de Vladimir Golovanow)