„Doamne, Dumnezeul meu, întru Tine am nădăjduit, mântuieşte-mă”.

S-ar părea că cererea aceasta este simplă şi că oricine ar putea, pe bună dreptate, să spună: „Doamne, Dumnezeul meu, întru Tine am nădăjduit, mântuieşte-mă!” Dar nu-i aşa! Cel care-şi pune nădejdea în om, cel care umblă după altceva dintre cele din viaţă, de pildă după putere, după bani sau după cele socotite de mulţime a fi strălucite, nu poate să spună: „Doamne, Dumnezeul meu, întru Tine am nădăjduit!” Că este poruncă să nu nădăjduieşti în boieri şi: blestemat este omul care are nădejdea în om”. După cum nu se cuvine să cinsteşti pe altcineva decât pe Dumnezeu, tot aşa nici nu se cuvine să nădăjduieşti în altcineva decât în Dumnezeu, Domnul tuturora. „Nădejdea mea şi lauda mea este Domnul”, spune psalmistul.

(Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Tâlcuiri la Psalmi, Editura Sophia, București, 2004, p. 25)