Primele două condiții sunt personale și fundamentale, iar ultimele două, deși au caracter pasiv au rolul de verificare. Aprobarea Bisericii vine prin hotărâri sinodale, prin decizii bisericești sau prin utilizarea învățăturii autorilor respectivi în apărarea credinței. Ei sunt urmați de Doctorii Bisericii „care nu sunt infailibili” (Lactanțiu, Marcu Asceticul, Didim cel Orb în Biserică de Apus, sau în Biserică de Răsărit, Tertulian, Clement, Origen, Eusebiu de Cezareea) și de scriitorii creștini a căror autoritate este și mai mică; ei sunt autori profani sau eretici care trăind în perioada respectivă, scriu despre evenimentele la care au fost martori (Arie, Iulian Apostatul, Nestor). Ultima categorie o reprezintă învățătorii bisericești sau didascalii care explicau și aplicau adevărurile religioase, iar în virtutea acestui fapt instruiau sau mustrau. Cât privește stilul Sfinților Părinți, aceste este caracterizat de seriozitate și sobrietate, expunând în cuvinte puține, chestiuni numeroase; ei promovează în scrierile lor concordanța dintre fond și formă, refuzând să practice „o retorică idolatră” sau „sofisme păgubitoare”; expun într-un mod familiar, cald, aproape părintesc, dar totuși elegant, concepția creștină despre lume și viață; într-o anumită măsură stilul patristic este tributar celui antic pe care îl cultivă și continuă. Sfinții Părinți sunt „cei ce au pus bazele primelor structuri importante ale Biserici împreună cu documente doctrinale și pastorale care rămân valabile pentru toate timpurile”. Ei au stabilit normele de credință în fața ereziilor și a culturii contemporane, devenind astfel autorii primelor catehizări creștine.

În explicarea Scripturii și elaborarea dogmelor, Părinții bisericești au acceptat sau au respins filosofia în funcție de temperamentul lor, de influența mediului cultural în care au trăit și a școlii la care s-au format, păstrând însă fidelitatea față de mesajul evanghelic și de Tradiție; ei sunt „martori și garanți cu autoritate ai Tradiției” creatori și păstrători ai acesteia. Dintre Părinții primelor secole creștine care au avut reacții dure de respingere a filosofiei amintim pe Tertulian, Herminia, Tațian Asirianul, în timp ce Iustin Martirul, Atenagora, Minucius Felix au manifestat o atitudine de „deschidere de noi căi spre adevăr și noi posibilități pentru a vesti Evanghelia”.

Scopul principal al Părinților bisericești era răspândirea mesajului mesianic și apărarea credinței creștine; fundamentul propovăduirii lor a fost din totdeauna Sfânta Scriptură, însă unii „printr-un efect de perspectivă inevitabil” i-au considerat pe gânditorii păgâni dinaintea lor creștini înainte de venirea lui Hristos, pregătitori ai mesajului evanghelic sau deținători ai adevărului parțial cunoscut prin revelația naturală. Iustin Martirul declară că toți cei ce au trăit urmând binele au participat la logos spermatikos, văzut drept înțelepciunea divină sau Hristos fragmentar răspândit în lumea pre-creștină. Atenagora înlocuiește Logosul seminal al lui Iustin cu teoria că Dumnezeu a inspirat sufletul precreștinilor.

Decisiv pentru formația lor de teologi și apărători ai credinței creștine este faptul că cei mai mulți dintre Părinți au studiat la școlile grecești și romane.

Punctele de contact dintre creștinism și cultura și filosofia păgână nu trebuie interpretate în sensul preluării ad literam de elemente din filosofie favorabile creștinismului. S-a pus deseori întrebarea dacă avem de a face cu elenizarea creștinismului sau cu creștinarea elenismului. Poate că problema nu este pusă corect; oricum nu ne-am propus să tratăm această chestiune; scopul nostru este de a observa acele elemente de contact dintre creștinism și filosofia greacă care au favorizat apariția unor teorii mai mult sau mai puțin filosofice în cadrul religiei creștine, trecându-le apoi prin filtrul operelor lui Iustin Martirul și Filosoful.

Credem potrivit învățăturilor Sfintei Scripturi că sfinții părinți sunt și toți acei pustnici, preoți și ierarhi care primind Duhul Sfânt precum Sfinții Apostoli după Înălțarea Domnului la Ceruri, prin lepădare de păcate și ascultând poruncile lui Hristos Domnul cu mare sfințenie au ajuns curați și curățiți iar în final îndumnezeiți. Astfel prin har au avut puterea data de Dumnezeu să scrie operele lor pline de încărcătura „vie”, învățături de o mare adâncime duhovnicească și mult ziditoare de suflet.

Pornind de la Părinții Apostolici menționați mai sus, trecând apoi la Sfântul Antonie cel Mare, au urmat de-a lungul secolelor pana în zilele de astăzi un șir întreg de Sfinți Părinți care cu toții au prezentat virtuțile de oameni îndumnezeiți, având darul și bucuria de a-i învăța pe cei care doreau și ei să se desăvârșească, să se înalte sufletește. În secolul trecut astfel i-am avut pe Sfântul Maxim Maximovici, Sfântul Siluan Athonitul, Cuviosul Sofronie Saharov. Mulți înalți ierarhi cu viață curată intră și ei în acest sfințit și binecuvântat grup al Sfinților Părinți și mă refer ca exemple la Sfântul Nectarie de la Eghina, Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfântul Ignatie Briancianinov, și alții.

(Pr. Dumitru Ciprian Muraru, parohia „Întâmpinarea Domnului” Piatra Neamț)