Dimensiunea specifică pocăinței creștine, în duhul autentic ortodox, este aceea de stare permanentă a Bisericii în integritatea ei și a fiecărui mădular în parte. Să reamintim faptul că una dintre cele trei perioade ale anului bisericesc, și anume perioada Triodului, are un caracter penitențial foarte pronunțat. De asemenea, Pavecernița, una dintre cele șapte Laude bisericești are un caracter penitențial, Slujba de la miezul nopții sau Miezonoptica are caracter și simbolism eshatologic, gândul întâlnirii cu Hristos, care revine pentru a judeca lumea, redeșteaptă sentimentul pocăinței. În Sfânta Liturghie se cere răspuns bun la înfricoșata judecată a lui Hristos. Amintim și faptul că multe din textele Sfintei Evanghelii, citite la Sfânta Liturghie, au ca temă centrală pocăința.

Pocăința este absolut necesară pe tot parcursul vieții noastre fără de care nu putem dobândi mântuirea. Acest lucru i-a făcut pe Sfinții Părinți și scriitori bisericești să asemene Biserica cu o mare. Corabia care poartă pe cei credincioși pe acestă mare a iertării este pocăința. „Pocăința este corabia, frica cârmaciul ei, miluirea e limanul dumnezeiesc. Frica ne așază în corabia pocăinței și ne trece peste marea vieții acoperită cu aburi sărați spre limanul dumnezeiesc care este iubireaˮ[1]. Astfel înțeleasă, mărturisirea apare ca necesitate în viața duhovnicească, după lucrările Sfântului Petru Damaschin: „Dar mai trebuincioasă decât toate lucrările este curăția conștiinței și sfințenia trupului, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnulˮ[2].

Se vede limpede că pocăința este o lucrare cu adevărat trebuincioasă omului pe toate treptele vieții duhovnicești. Sfântul Ioan Scărarul spune în acest sens: „Nu vom fi învinuiți fraților, la ieșirea sufletului că n-am săvârșit minuni, nici că n-am teologhisit, nici că n-am fost văzători, dar vom da negreșit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns pentru păcatele noastreˮ[3].

Atunci când vorbesc despre durata pocăinței, Sfinții Părinți consideră că vindecarea de păcate constă în intensitatea pocăinței, în starea lăuntrică și mai puțin de durată ca timp. Sfântul Ioan Gură de Aur, interpretând textele de la Iona 3, 5: „Încă trei zile și Ninive va fi distrusăˮ (Iona 3, 5), spune: „De ce a dat Dumnezeu un răgaz atât de scurt? Ca să afle și virtutea barbarilor, adică a ninivitenilor, care au putut în trei zile să pună capăt unei urgii atât de mari venite asupra lor, dar ca să se și minuneze de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, care s-a mulțumit cu apocalipsa de trei zile (...) și, în sfârșit, ca tu să nu cazi în deznădejde, chiar de-ai păcătuit de mii de oriˮ[4].

Prin pocăință, creștinii primesc de la Dumnezeu cea mai mare binefacere – iertarea. Însă pentru a o dobândi, trebuie să manifeste căință și dorință de schimbare în viața lor. Pocăința îl reașază pe credincios în starea de har, îl reînnoiește și-l îmbracă pe om în Hristos, iar aceasta trebuie să constituie o permanență a vieții duhovnicești.

(Pr. Ciprian Dumitrache)

[1] Calist și Ignatie Xantopol, „Metoda celor 100 de capete”, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în: Filocalia, vol. III, București, 1979, p. 178.

[2] Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în: Filocalia, vol. V, București, 1976, p. 131.

[3] Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, traducere de Mitropolit Nicolae Corneanu, Editura Amarcord, Timișoara, p. 73.

[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăință, V, traducere din limba greacă de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., București, 1998, p. 82.