Pe tot parcursul existenței sale, Biserica, prin teologia mistică şi spiritualitatea ei, a accentuat intens rolul inimii în viaţa duhovnicească, ascetică şi mistică a omului credincios şi, mai ales, a rugăciunii inimii, care face posibilă unirea mistic - contemplativă a omului cu Dumnezeu. Dacă scopul vieţii creştine este desăvârşirea noastră în Domnul nostru Iisus Hristos sau, altfel spus, dobândirea stării de îndumnezeire, atunci centrul vieţii duhovniceşti este rugăciunea minţii, coborâtă în adâncul sacru al inimii, iar locul propice al tuturor experienţelor mistice este şi rămâne inima, tabla unde harul sfinţitor al lui Dumnezeu, dobândit prin rugăciune, dăltuieşte legea Duhului. Numai în legătură cu Iisus Hristos, pecetluită prin rugăciune curată, credinciosul primeşte în inima sa daruri şi virtuţi spirituale, prin care se face pe sine „casnic” al lui Dumnezeu şi „moştenitor” al darurilor şi bogăţiilor negrăite ale Cuvântului dumnezeiesc Întrupat, iar inima lui devine, integral, altarul lui Hristos, transformat în vederea experienţei vieţii veşnice. Această deschidere spre rugăciunea inimii se operează încă din această viaţă, inima şi altarul purtând aceeaşi prezenţă hristică, cuprinzând şi descoperind aceeaşi realitate, pe Domnul nostru Iisus Hristos. 

Morala creştină promovată de Mântuitorul este cuprinsă în cele nouă Fericiri, făcute cunoscute în cadrul Predicii de pe munte[1]. Spre deosebire de cele zece porunci, Mântuitorul le dă sub formă de „fericiri” pentru a corespunde, mai bine, spiritului liber al moralei creştine. După fiecare virtute prezentată, Mântuitorul făgăduieşte fericirea corespunzătoare spre a arăta că desăvârşirea duce la fericire, parţial în viaţa pământească şi deplin în viaţa viitoare[2]. Împlinirea voii lui Dumnezeu asigură sălăşluirea în Împărăţia Cerurilor: Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte, iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-1 voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui (Ioan 14, 21). Una dintre demnităţile prin care Mântuitorul Și-a exercitat acţiunea Sa mântuitoare este cea de Învăţător sau Profet. El reprezintă, deopotrivă, Izvorul învăţăturii şi Învăţătorul suprem, care S-a pogorît, ca un desăvârşit Pedagog, până la nivelul de înţelegere comun al tuturor oamenilor pentru a-i învăţa tainele dumnezeieşti. Iisus Hristos nu este un simplu învăţător de lege sau un profet oarecare, ci Învăţătorul prin excelenţă, prototipul de perfecţiune al creştinismului. 

De aceea, preotul trebuie să fie și el un maestru în comunicare, înţeleasă ca lucrare spirituală pentru că trebuie să adapteze, imediat, reţeta duhovnicească potrivită, să se identifice cu cel în cauză, să-l ajute şi să-l determine să-şi mărturisească păcatele. Dialogul care se înfiripă în timpul spovedaniei, între preot şi credincios, este foarte complex, însă datele lui cele mai importante sunt cele ce ţin de încărcătura duhovnicească. Prin atitudinea sa şi prin cuvintele dispuse cu măiestrie, duhovnicul poate zidi, poate câştiga încrederea celuilalt prin transfer afectiv sau în situaţia negativă, în urma unor ezitări, să blocheze comunicarea şi să spulbere încrederea. Spovedania este personalizată, adaptată la penitent, la vârsta lui, la nivelul său intelectual, la temperamentul şi trecutul său. De exemplu, sunt abordaţi diferit la spovedanie un copil de doisprezece ani şi un bătrân de şaptezeci de ani, o persoană cu studii medii şi o alta cu un nivel intelectual de înţelegere mai ridicat, un introvertit şi un extrovertit şi aşa mai departe. Îndemnurile duhovnicului îndrumător nu se vor dovedi a fi eficiente dacă nu reuşeşte să pătrundă în modul de viaţă al celui ce se mărturiseşte, în modul lui de gândire, dacă nu va reuşi să-i descopere pregătirea profesională, preocupările intelectuale, culturale şi dacă nu va ţine cont de toate acestea în prescrierea canonului.

Preotul, mai ales în scaunul de spovedanie, trebuie să facă uz de tactul său pastoral, procedând cu foarte multă grijă, cu înţelepciune, măsură şi echilibru pentru ca nici să nu încurajeze sau promoveze păcatul printr-o blândeţe sau îngăduinţă excesivă, dar nici să descurajeze pe penitent sau să-1 depărteze de Biserică printr-o prea mare asprime şi severitate, ci sa aibă în vedere numai şi numai îndreptarea acestuia şi desăvârşirea lui progresivă în virtute.

Taina Spovedaniei constituie un exemplu foarte grăitor pentru complexitatea aspectelor implicate în comunicarea din Biserică, însă preotul este chemat să transforme simpla comunicare în comuniune duhovnicească. Aceasta se realizează atunci când elementele verbale, implicate în schimbul dialogal, îşi adâncesc semnificaţiile de la nivelul uzual spre cel spiritual. „Când odrăsleşte în suflet adevărata pocăinţă, când se arată în el smerenia şi străpungerea duhului, din pricina descoperii păcătoşeniei sale, înaintea ochilor săi, el nu mai poate să grăiască multe. Adunându-se în sine, tinzându-şi toată luarea aminte asupra nenorocitei sale stări, el începe să strige către Dumnezeu printr-o oarecare rugăciune scurtă”[3]

În această situaţie, scopul verbalizării nu mai este strict de informare, ci mai ales de formare sau, după caz, transformare duhovnicească. Având adresabilitate publică, comunicarea preotului conţine elemente din schema comunicării de masă, dar se adaugă valenţele circumscrise trăirii înduhovnicite, care depăşeşte trupescul. Astfel, se conturează două axe comunicaţionale, care se întâlnesc în prezenţa duhovnicească a preotului. Este vorba, mai întâi, de axa orizontală pe care o întâlnim şi în modelul de difuzare a comunicării de masă. Această axă este dublată şi chiar fortificată de o a doua, verticală, care reprezintă comunicarea cu Dumnezeu. Cele două axe formează împreună comunicarea-comuniune duhovnicească, care se realizează sub semnul crucii. Sfântul Teofan Zăvorâtul ne spune: Privind la fariseu, cel dojenit, să nu credeţi că faptele dreptăţii, cucerniciei, binefacerii şi înfrânării aspre nu înseamnă nimic în ochii lui Dumnezeu. Nu! Domnul L-a dojenit pe fariseu, nu pentru faptele lui, ci pentru că acesta a început să se laude cu ele, pentru că îşi pusese în ele toată nădejdea sa, uitând de păcate, de care, bineînţeles, nu era slobod. Deopotrivă, privind la vameş, să nu credeţi că păcatele au puţină însemnătate înaintea lui Dumnezeu. Nu! Domnul îl laudă pe vameş, nu fiindcă, prin păcatele sale, s-a pus în starea de a nu fi vrednic nici să privească la cer, ci pentru că, după ce s-a adus aici, prin voia sa cea rea, i-a părut rău şi s-a străpuns, pentru aceasta, aşteptând să îşi afle izbăvirea doar în milostivirea lui Dumnezeu... pentru care strigă: Doamne, milostiv fii mie, păcătosului.[4]

Învăţătura şi persoana Lui sunt profetice, constituind modelul final, eshatologic, definitiv al omului mântuit. Pentru orice creştin idealul este realizarea, prin efort propriu, a transferului unor trăsături de la Modelul Suprem la creatură: Eu sunt lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan 8, 12); Iisus Hristos este norma fundamentală, paradigma existenţială de la care se va inspira adevăratul creştin în acţiunile sale. „Pedagogul nostru este Sfântul Dumnezeu Iisus, Cuvântul, Care conduce întreaga omenire. Însuşi Iubitorul de oameni Dumnezeu ne este pedagog”[5], pentru că El zice: Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă (Ioan 6, 63). Astfel, după epifania de pe drumul Damascului, Apostolul neamurilor avea să-şi înţeleagă misiunea pe care o primise, prin taina iconomiei divine, iar într-una din epistole, arată chiar adevărul propovăduirii tainei lui Dumnezeu: Și înțelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea acestui veac (...), ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o, mai înainte de veci, spre slava noastră (1 Corinteni 2, 6-7). Şi, adaugă mai departe, subliniind izvorul acestei învăţături: Iar noi, n-am primit duhul lumii, ci Duhul Cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu (1 Corinteni 2, 12). Această legătură între înţelepciunea lui Dumnezeu, cunoaştere şi har, constituie, pentru Sfântul Apostol Pavel, axa supremă a posibilităţilor omului de îndumnezeire. Ea rămâne, însă, tainică, ascunsă oamenilor trupeşti şi celor fireşti, fiind deschisă preoţilor celor duhovniceşti care au cunoscut gândul Domnului. 

Realitatea aceasta se află la răscrucea axelor existenţiale: credinţă, iubire, adevăr, deoarece apostolul a primit odată cu revelaţia divinităţii şi convingerea supremă că „iniţiatorul planului de mântuire este Dumnezeu Tatăl, din iubire pentru creatura Sa pe care a voit-o liberă şi fericită”[6]. Orice om, în dorinţa sa de creştere duhovnicească, poate să afle sursa existenţială sau puterea prin care poate ajunge la vârsta bărbatului desăvârşit numai în Biserică, căci, aici, se păstrează ca prezenţă jertfită și ca izvor veșnic, Hristos, care îndeamnă permanent şi se dă spre hrană tuturor celor ce-L urmează cu credinţă, că din cuvânt se cunoaşte înţelepciunea şi din graiurile limbii, învăţătura (Isus Sirah 4, 26).

Educaţia spirituală autentică este legată de Biserică, iar pedagogia persoanei trebuie gândită şi valorizată duhovniceşte pentru a conduce la bune legături interumane. Relaţia promovată de Biserică de tipul avva-ucenic (prin transpunere putem vorbi astăzi despre relaţia dascăl-elev) este o legătură personalizată, corect ierarhizată şi direcţionată. În literatura patristică regăsim descrieri de mare profunzime şi complexitate ale acestei relaţii, spre exemplu, în tratatele despre preoţie ale Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul şi Efrem Sirul.

Sfinţii Părinţi ne oferă numeroase modele formatoare, exemple puternice, personale, rezultate din valorizarea şi improprierea relaţiei de tip avva-ucenic. Patericul este plin de astfel de modele care relevă, întâi de toate, abordarea personalistă a actului educativ-formativ. Şi în societatea de azi există numeroase căi prin care se încearcă instruirea omului şi formarea maselor, însă, o adevărată formare a omului, adică în mod real şi duhovnicesc, nu se poate face decât pornind de la premisele spirituale ale modelării caracterului uman. Școlile teologice își propun acest lucru pentru ca tinerii care pleacă să-și găsească locul în lume și în viață, fiind ei înşişi parte a lumii, să o poată înduhovnici prin prezenţa şi atitudinea lor. Pe de altă parte, observăm că se inovează şi se investeşte, din ce în ce mai mult, în domenii care ţintesc, în mod direct sau strategic, împlinirea materială a omului: artă, ştiinţă, sport, recreere, în mass-media sau în politică. Acestea vin dintr-o sferă socială din ce în ce mai secularizată şi are conotaţii educaţionale, preponderent, pentru laturile existenţei trupeşti ale individului, membru al societăţii. 

(Pr. Cristian Tănase, Parohia „Adormirea Maicii Domnului” - Bălteni)