„Eu le-am dat cuvântul Tău şi lumea i-a urât...” (IOAN 17, 14)

În curtea unei mănăstiri am văzut un clopot vechi, inscripţionat cu litere chirilice. Privindu-l şi încercând să-i descifrez pisania, mi-am amintit de alt clopot, unul inscripţionat cu Legea lui Dumnezeu şi pe care uităm tot mai mult să-l tragem: clopotul conştiinţei morale. Singurul, de altfel, care are puterea de a dezvrăji minciuna confortabilă în care suntem seduşi să locuim ca „buni creştini” ai lumii de azi.

L-am văzut pe părintele profesor Răducă, la o emisiune de pe Antena 3, trăgând acest clopot când le-a spus domnilor Buhuceanu şi Cernea, reprezentanţii mişcării Gay, că în nici un manual de anatomie din lume rectul nu este organ genital. Replica părintelui desvrăjea un dialog care se vroia eminamente politic şi legislativ. Adică pleca de la premiza falsă că homosexualitatea, dezincriminată sexual, este deja doar o mişcare politică. Faţa domnului Buhuceanu exprima jenă şi chiar un fel de pudoare rănită, amestecată cu un aer de seriozitate profesională: dânsul nu era acolo în calitate de homosexual, ci de ideolog al toleranţei politice şi reformator legislativ în spirit european. Dar părintele Răducă nu s-a lăsat aburit. Ci a pus adevărata, netrucata, temelie a discuţiei. Cu Biblia în mână precum cu o mistrie, a spart unul din pereţii mormântului văruit rogvaiv al fenomenului gay, lăsând să se vadă adevăratul conţinut al problemei. Cu sodomiţii Biserica stă de vorbă la Spovedanie, nu la televizor, căci homosexualitatea este păcat strigător la cer, crepusculul umanităţii, nu factor de progres social...

Spunea părintele Steinhardt că sunt momente când mărturisirea creştină înseamnă a spune că rahatul e rahat şi îngerul, înger. Acesta e nivelul la care ne-a adus „lumea civilizată” de azi, de a ne bate pentru adevăruri de ordinul „ortodoxiei”  anatomice, precum cel enunţat de părintele Răducă în emisiunea TV.

În general, în lumea românescă nu ai probleme ca om duhovnicesc, amator de slujbe lungi şi cuminte pelerin de week-end. Nu sunt probleme cu aspectul angelic al credinţei noastre. Problemele încep totdeauna în zona morală, când omul duhovnicesc refuză să tacă în faţa mârşăviei, taxând rahatul ca rahat. Aici începe duşmănia lumii. Căci din punctul de vedere al secularismului asta se vrea: un ghetto duhovnicesc pentru creştinii ortodocşi, o exilare totală în zona privată, angelică, a creştinismului. Nu ca spiritualitate deranjează Ortodoxia, ci ca poziţie morală, mărturisitoare. Ca şi Hristos este urât doar atunci când spune că lucrurile lumii sunt rele (IOAN 7, 7), nu pentru că s-a dus în munte să se roage. Iar acum lucrurile lumii sunt mai rele ca niciodată...

            În Occident, după teologia „morţii lui Dumnezeu” a urmat, în mod firesc, moartea moralei creştine, prin trecerea la o civilizaţie în care faptele şi gândurile oamenilor nu mai sunt judecate moral, ci utilitar. Adică binele şi răul nu mai sunt norme divine, universale, nu mai e rău ceea ce Dumnezeu spune că e rău; ci sunt redefinite după interesul individual (rău e ceea ce dăunează intereselor mele).

Aproape simultan, din perioada comunistă şi până azi, din motive politice şi nu numai, Ortodoxiei i s-a refuzat  sau şi-a refuzat atitudinea morală publică, rămânând la o expresie aproape exclusiv dogmatică şi liturgică.

Astfel, avem astăzi doar utilitarism şi hiperduhovnicie. Iar hiperduhovnicia contemporană a favorizat apariţia unei abordări spiritualist-utilitariste a credinţei. Mulţi tineri dintre cei care vin astăzi la spovedit au o astfel de abordare, adică vin la duhovnic fie pentru o „asigurare spirituală” pentru viaţa lor materialist-hedonistă, fie din curiozități de tip ezoteric.

Atât utilitarismul lumii cât şi hiperduhovnicia Bisericii conlucrează cu succes la eliminarea crizei morale din viaţa omului contemporan. Şi odată cu eliminarea crizei morale se evaporă adevărata temelie umană a unei convertiri autentice. Când Sf. Ap. Petru a propovăduit Evanghelia în ziua Cincizecimii, nu le-a vorbit iudeilor despre isihasm, ci le-a spus că erau ucigaşii Fiului lui Dumnezeu. Străpungerea de inimă şi întrebarea lor cutremurată: „ce să facem?” sunt semnele unei crize morale profunde, care nu e altceva decât o pătrundere a uneltei Semănătorului până la pământul cel bun, sensibil, al inimii, înainte de a pune sămânţa Evangheliei. E rana morală ce nu se vindecă decât cu viaţă duhovnicească; criza morală care cere o reconsiderare din temelii a vieţii noastre.

*

Domnii Buhuceanu şi Cernea spuneau că încă nu e vorba despre căsătoriile homosexuale, pentru că societatea românească nu e pregătită încă pentru acestă schimbare. Metodele de eliminare ale acestui încă, cum ar fi asediul civic al asociaţiilor umanist-seculare asupra Bisericii simultan cu presiunea politică din exterior şi tele-reeducarea maselor, le ştim. Cele pe care nu le ştim sunt cele cu care Biserica va depolua moral, cotidian, spaţiul civic. Adică ce va face, organizat şi metodic, Biserica pentru ca clopotele bisericilor de piatră să le angreneze pe cele din turlelele bisericilor de carne, clopotele conştinţei morale; astfel ca sunetul de alertă morală să umple spaţiul civic şi să nu mai lase să coboare  la „nivelul fiziologic” dialogul Bisericii cu societatea civilă.

Adică, în ce fel va rezolva „schisma” dintre liturgică şi morală din lăuntrul nostru, atât de vizibilă şi distructivă în expresia ei practică: „schisma”  dintre duhovnicie şi reacţia civică.