Evanghelia pe care o recitim îndată după „momentul Ghergheseni” în rânduiala Bisericii ne spune povestea bogăției care nu vede binecuvântarea ce luminează sufletul săracului. Textul ni-l arată pe bogat – un anonim la cer după ce va fi fost vreun dumnezeu local printre ai lui – că se îmbrăca în porfiră și în vison. Porfira era purpura scumpă, vopsită din scoici rare, haina regilor și a celor mari. Visonul era inul cel mai fin, adus din Egipt. Erau semnele vizibile ale unui om care voia să fie văzut. Am zice azi un lider, și încă unul cu imagine. Astăzi, ce-i drept, nu mai purtăm porfiră și vison. Dar purpura și visonul s-au mutat în alte forme: mașina scumpă, telefonul cel nou, haina de firmă, vacanța fotografiată și arătată tuturor. Iar lângă poarta noastră zac, la fel ca atunci, Lazării lumii.

Să privim astăzi peste profilurile a două feluri de oameni. Lazării lumii și falșii purtători de purpură și vizon. Falsificatorii binelui. Mimii fericirii. Și să ne întrebăm, cu sinceritate, în care dintre ei ne recunoaștem. De ce „falși”? Pentru că purpura era haina regilor, iar bogatul din Evanghelie nu era rege. Purta semnele unei demnități pe care nu o avea pe dinlăuntru. Înăuntru era zâmbetul searbăd al celui care crede că are. Era, în fapt, împărat pe dinafară și cerșetor pe dinăuntru. Acesta este păcatul vremii noastre: viața trăită pentru aparențe. Ne împrumutăm ca să părem mai bogați decât suntem. Ne fotografiem masa înainte să binecuvântăm bucatele. Ne măsurăm valoarea după cât de mult suntem văzuți și admirați. Haina a devenit mai importantă decât omul care o poartă. Iar firma ei mai copleșitoare decât zâmbetul schițat dinaintea bucuriei de pruncul ce mușcă sănătos dintr-un măr îndulcit de toamnă. S-a luat de la noi simplitatea și ne-am umplut de complicități cu complexitatea falsului cu ifose de adevăr.  

Bogatul „se veselea în fiecare zi în chip strălucit”. Strălucirea lui era un spectacol. Dar un spectacol are nevoie de spectatori, nu de frați. Iar cine trăiește ca să fie privit uită să mai privească el. Așa a ajuns bogatul să nu-l vadă pe Lazăr, deși trecea pe lângă el în fiecare zi. Să nu ne înșelăm: falsul purtător de purpură nu este doar milionarul. Poate fi oricare dintre noi, atunci când pune părerea oamenilor mai presus de privirea lui Dumnezeu. Lazăr zăcea la poartă, plin de bube, dorind să se sature din fărâmiturile de la masă. Nu cerea mult. Nu cerea un loc la masă, ci doar ce cădea pe jos. Iar singurii care i-au arătat milă au fost câinii. Lazării lumii de azi au și ei un lucru în comun: sunt nevăzuți. Nu apar în fotografii, nu sunt invitați la mese, nu au cine să-i pomenească. Sunt bătrânii lăsați singuri în sate golite, copiii crescuți de bunici pentru că părinții muncesc departe, bolnavii fără bani de medicamente, oamenii fără adăpost de la colțul străzii.

Dar există și Lazări pe care nu-i recunoaștem ușor. Uneori Lazăr poartă și el haine bune, dar are sufletul plin de răni. Este colegul care zâmbește, dar e ros de singurătate. Este cel de lângă noi, care nu mai are cu cine vorbi. Însinguratul. Este tânărul care pare că are totul, dar nu mai vede niciun rost. Lazăr înseamnă „Dumnezeu ajută”. Iar Dumnezeu ajută de cele mai multe ori prin mâinile noastre. Numele lor este scris în cer, chiar dacă lumea nu știe cum îi cheamă.

Există însă o purpură adevărată. Nu se cumpără din prăvălie și nu se ponosește. La Botez, fiecare dintre noi a fost îmbrăcat în haina albă a lui Hristos: „câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat” (Galateni 3, 27). Aceasta este haina noastră împărătească. Lazăr nu a avut porfiră, dar a purtat această haină a sufletului, țesută din răbdare, smerenie și nădejde. De aceea, la moarte, l-au însoțit îngerii. Bogatul a avut porfiră, dar sufletul lui era gol. Haina lui a rămas în dulap, ori a fost prilej de sfadă între cei asemenea lui. Iar el a plecat dezbrăcat, gol, în fața lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel ne arată și cum se țese această haină care nu se ia de pe noi de flămânzeala morții: să ne îmbrăcăm cu milostivire, bunătate, smerenie, blândețe și îndelungă răbdare, iar peste toate, cu iubirea (Coloseni 3, 12-14). Aceasta este purpura care nu se decolorează și visonul care nu îmbătrânește. După moartea celor doi – Lazăr și uitatul anonim – totul s-a răsturnat. Cel care nu a dat nicio fărâmitură cere acum o picătură de apă. Iar Avraam îi spune că între ei s-a întărit o prăpastie mare, pe care nu o mai poate trece nimeni. Dar să luăm aminte: prăpastia aceasta nu a apărut în ziua morții. A fost săpată în fiecare zi în care bogatul a trecut pe lângă Lazăr fără să-l vadă. Fiecare ușă închisă a fost o lopată de pământ scoasă din prăpastia veșnică. Fiecare caznă a săracului, o gură de cazma săpată în buza prăpastiei acesteia. 

Vestea bună este că, atâta vreme cât trăim, prăpastia se poate trece. Puntea peste ea se numește milostenie. Nu înseamnă doar bani. Înseamnă o vizită, o masă împărțită, un telefon dat unui om singur, o rugăciune, o vorbă bună, timpul nostru dăruit. Bogatul a cerut să fie trimis cineva din morți la frații lui. Avraam i-a răspuns că au pe Moise și pe proroci. Noi avem mai mult: avem Evanghelia și pe Hristos înviat. Nu mai așteptăm alt semn. Cuvântul ne-a fost spus astăzi. Puntea care trece prăpastia este Crucea Mântuitorului. Iar întunericul nu mai este întuneric căci înviind Hristos toate –  deci și iadul – s-au umplut de Lumină. 

Știm de-acum. Merită și să nu uităm. Purpura și visonul rămân aici. Nici unul dintre noi nu va lua cu sine mașina, casa sau hainele scumpe. Vom lua doar ceea ce am dăruit și haina sufletului pe care am țesut-o în viața aceasta. Să nu fim falși purtători de purpură, care strălucesc pe dinafară și sunt goi pe dinăuntru. Să fim oameni care văd. Să ne uităm la poarta casei noastre, a blocului, a satului, a familiei, și să căutăm pe Lazărul de lângă noi. În el ne așteaptă Hristos Însuși, Care ne-a spus că tot ce facem unuia dintre acești frați prea mici, Lui Îi facem (Matei 25, 40). Să-L rugăm pe Domnul să ne deschidă ochii și inima, să ne îmbrace cu haina milostivirii și să ne așeze, împreună cu Lazării lumii, în sânul lui Avraam. Prin Crucea sărăcirii de sine și de avuție în slava Învierii!