Lacrimi de durere și lacrimi de dor; lacrimi care usucă și lacrimi care îngrașă

„Darul lacrimilor”, izvorât din starea de profundă pocăință și expresie a „plânsului duhovnicesc”, este un dar de mare preț despre care vorbește Spiritualitatea Ortodoxă, oferit de Dumnezeu unora dintre „aleșii”  și „bineplăcuții”, Săi, ca răspuns și răsplată la eforturile ascetice și nevoințele duhovnicești pe care aceștia le-au practicat o viață întreagă, în căință și smerenie, în dragoste de semeni și de Dumnezeu Iubire.

Sfântul Ioan Gură de Aur dezvoltă, în scrierile sale, învățături înalte despre roadele vieții duhovnicești și darurile suprafirești, cu care Dumnezeu binecuvintează și încununează eforturile celor îmbunătățiți spiritual.

Viața creștină este o luptă neîncetată între păcat și virtute, între bine și rău, în scopul descoperirii mântuirii sau a sfințeniei. Iar lacrimile însoțesc întregul efort ascetic al creștinului. La început, ca lacrimi de durere, datorate suferințelor provocate de păcate și nevoinței de eliberare de ele, ele se spiritualizează, devenind, pe măsura urcușului duhovnicesc, lacrimi care ard păcatele, iar pe treptele cele mai înalte de viețuire, lacrimi de dragoste și dor față de Părintele Ceresc, Care a parcurs împreună cu noi acest întreg itinerariu spiritual, suferind împreună cu noi și luptând alături de noi, pentru înlăturarea lor. 

Lacrimile trupești caracterizează, așadar, starea începătorului în viața duhovnicească, fiind un semn, în această etapă a vieții, al durerilor fizice și al suferințelor lăuntrice. Dacă la omul trupesc, lacrimile sunt semne ale neputinței și ale durerii, la creștinul curățit de păcate și de patimi, acestea se transformă în lacrimi de dor după comuniunea deplină și neîncetată cu Dumnezeu. Astfel, lacrimile care ard și usucă păcatele se transformă în lacrimi de bucuria simțirii prezenței și lucrării lui Dumnezeu în profunzimile sufletului, iar în clipele de „retragere a harului”, în lacrimi de dor.

Lacrimile – baie și mijloc de curățire a păcatelor

Lacrimile de pocăință, specifice debutului în viața spirituală, atunci când omul își descoperă căderile sale și se hotărăște să se lepede de ele, sunt lacrimi curățitoare, de purificare, căci prin acestea, sufletul se spală de negreala păcatului, iar „văzduhul inimii” își redobândește claritatea și limpezimea. 

Lacrimile, învață Sfântul Ioan Gură de Aur, „sunt baie și mijloc de curățire de păcate”. Cu o „picătură de lacrimi” „stingem vâlvătaia păcatelor” și multul lor „foc”, spălăm, totodată, sufletul de „mirosul greu” al păcatului, dăruindu-i mireasma bineplăcută a faptelor bune și a virtuților, începând cu pocăința, din care toate celelalte se nasc și se dezvoltă.

Referindu-se la folosul lacrimilor, Sfântul Părinte arată că „după cum văzduhul se curățește după o ploaie bogată, tot așa, după lacrimi îmbelșugate, se pogoară în suflet liniște și alinare și dispare întunecimea păcatelor. După cum ne curățim de păcate prin apă și prin Duh, tot așa ne curățim iarăși prin lacrimi și mărturisire; cu o singură condiție, să nu lăcrimăm de ochii lumii și spre laudă”. Însă nu toate lacrimile au această calitate de a purifica sufletul, căci adaugă Sfântul Ioan Hrisostom: „Eu caut acele lacrimi care nu se varsă de ochii lumii, ci din zdrobirea inimii; lacrimile cele ascunse, vărsate în cămara ta de rugăciune, fără să fii văzut de cineva; lacrimile cele ce picură liniștit și fără zgomot, cele izvorâte din adâncul inimii, cele pornite din zdrobirea și durerea sufletului, cele vărsate numai de dragul lui Dumnezeu”.

Sintetizând efectele acestor lacrimi în viața spirituală, Sfântul Părinte exclamă: „Ce prețioase sunt lacrimile pocăinței! Ce bogăție cuprind în ele! Ce calități îmbracă ele! Ele sunt mijlocitoare. Ele sunt dulci. Ele sunt roditoare. Ele sunt adevărate și sincere. Ele sunt sfinte”.

Deznădejdea în suferință – arma cea mai puternică a diavolului

Starea sau așezarea spirituală cu care trebuie să primim durerile, suferințele și bolile din viața aceasta este una de mulțumire și noblețe, de slavă a lui Dumnezeu și încredere în ajutorul și răsplata Sa. Însă, până la a ajunge la acest cuget neabătut, nu puține sunt momentele de pustiire sufletească, de durere, disperare și deznădejde. Din acest motiv, în momentele de încercare, trebuie să luptăm permanent împotriva deprimării. Motivul este acela că „nici o armă a diavolului nu-i atât de tare ca deznădejdea. Diavolui nu se bucură atâta când păcătuim, cât se bucură când deznădăjduim”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Iar aceasta se întâmplă pentru că tristețea este, în momentele de cumpănă, „mai apăsătoare decât toate”, Bunul creștin își pune încrederea în ajutorul lui Dumnezeu, căci, cu cât este deprimarea mai apăsătoare, „cu atât mai mari răsplătiri are”. 

În mod foarte optimist, Sfântul Ioan Hrisostom învață că însăși starea de tristețe și sentimentul de deprimare, pe care îl experiază omul își are mare răsplată din partea lui Dumnezeu, odată ce încercăm să ne împotrivim armei celei mai puternice a diavolului. Pe măsura luptei noastre este și ajutorul lui Dumnezeu și răsplata din partea Sa. „Nimic nu ne face mai străluciți și invidiați și nu ne umple de zeci de mii de lucruri bune ca mulțimea încercărilor, primejdiile, ostenelile și faptul de a suporta cu blândețe toate uneltirile venite necontenit de la cei de la care n-ar fi trebuit nicidecum”. La începutul vieții noastre duhovnicești, când cugetul trupesc este mai puternic, lupta cu deprimarea este mai grea decât lupta cu alte patimi și, din acest motiv, „cu cât e mai apăsătoare, cu atât mai mari răsplătiri are”.

Progresând duhovnicește, creștinul dobândește tărie în înfruntarea necazurilor și a suferințelor, pentru că, așa cum ne încredințează Sfântul Ioan, „cel ce are în inima lui sa dragostea pentru cele înalte și se hrănește cu nădejdea bunătăților veșnice  nu este răpus de nici o încercare și de nici o supărare din această viață”. El știe ca, pe măsura încercărilor și după mulțimea lacrimilor, sporește și mângâierea și se întărește nădejdea.

În viața unui astfel de om ceresc, plânsul duhovnicesc a rodit lacrimi de mângâiere, care îi curăță sufletul, dăruindu-i transparența originară, pe care omul o avea înainte de experiența dureroasă a căderii în păcat. După o vreme „a încercărilor, a ispitelor, a supărărilor”, sufletul își află un timp al „odihnei”, al nădejdii în dobândirea mântuirii, urmare acestor probe de foc și de sânge.

De la lacrima de durere, întinată de dorințe necurate și neîmplinite, creștinul probat în „cuptorul suferințelor”, al încercărilor și al „pătimirilor fără de voie”, descoperă „lacrima cea sfântă”, rod al dragostei de Dumnezeu și al dorului de a se afla permanent în intimitatea Lui. Astfel, adâncul durerii și-a aflat mângâierea și alinarea, în comuniunea de iubire cu Dumnezeu, Care ușurează orice durere și șterge toată lacrima.