„Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar și câinii venind, lingeau bubele lui. Și a murit săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost înmormântat. Și, în iad, ridicându-și ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui. Și el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ți aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viața ta, iar Lazăr, asemenea, pe cele rele; și acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești. Și, peste toate acestea, între noi și voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiți în casa tatălui meu, căci am cinci frați, să le spună lor acestea, ca să nu vină și ei în acest loc de chin. Și i-a zis Avraam: Au pe Moise și pe proroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi. Și i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise și de proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți” (Luca 16, 19-31). 

1. De la suferința pământească la mângâierea veșnică și de la desfătarea pământească la chinul veșnic

Parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr prezintă în oglindă viața pământească și cea de după moarte a acestora. Parabola este întrucâtva lapidară, deoarece nu spune exact ce fapte bune și ce fapte rele au făcut cei doi protagoniști ai pildei, pentru a primi ca răsplată raiul, respectiv iadul. Cu toate acestea, putem deduce câteva principii călăuzitoare pentru viața duhovnicească din pilda acestei duminici.

Bogatul trăia în belșug și desfătare, fără a vedea suferința și sărăcia lui Lazăr aflat la poarta lui. După moarte simte și el setea în mijlocul văpăii iadului și îl vede pe Lazăr, de această dată „de departe”. Nu îl văzuse „de aproape”, când zăcea la poarta casei lui, însă acum îl vede chiar „de departe”. Atitudinea de pe pământ o ia cu sine dincolo de mormânt, căci vede în Lazăr tot o slugă pe care să o folosească „să-i răcorească limba”. În veșnicie acest lucru nu este posibil, căci îi despărțea o „prăpastie mare”. Ceea ce l-a dus în iad pe bogat nu a fost bogăția, ci lipsa de iubire, de empatie, nemilostivirea sau neomenia, dublată de nerecunoștința pentru întreaga sa bogăție. Imaginea câinilor care lingeau bubele săracului Lazăr ne arată că și animalele ajunseseră mai miloase decât el.

Lazăr era sărac și bolnav, plin de răni și singur în suferința lui, iar la moarte a fost purtat de îngeri în rai și mângâiat de Dumnezeu în împărăția Sa. Așa cum bogatul nu a ajuns în iad datorită bogăției, nici Lazăr nu a ajuns în rai datorită sărăciei. Sfânta Evanghelie nu descrie faptele bune făcute de el, însă putem deduce câteva virtuți importante ale acestuia, precum răbdarea în suferință, lipsa răzvrătirii și neosândirea aproapelui. 

Așadar, bogăția și sărăcia nici nu ne mântuiesc, nici nu ne osândesc prin ele însele, ci modul în care ne folosim de ele. Bogăția folosită bine ne poate duce în rai, iar sărăcia care provine din lene, dezordine în viață și nepăsare nu ne ajută să mergem în rai. Criteriul judecății bogatului este iubirea de Dumnezeu și de aproapele, care se văd în mod special în faptele milei trupești și sufletești descrise în Evanghelia citită în Duminica Înfricoșătoarei Judecăți (Matei 25, 31-46). Vedem de aici că la Dumnezeu ajungem prin iubirea oamenilor, care este adevăratul semn că suntem ai lui Dumnezeu, după cum arată Sfântul Evanghelist Ioan: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Și această poruncă avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său” (I Ioan 4, 20-21). Cât de important este omul ne-a arătat Dumnezeu prin faptul că El Însuși s-a făcut om! Prin aceasta a subliniat măreția omului și cât de mult ține la el. Iar dacă Dumnezeu Însuși a iubit și iubește omul așa de mult, ne cere și nouă să facem la fel, căci după acest criteriu ne va judeca la finalul vieții pământești. 

2. „Dar din dar se face rai”

Proverbul „dar din dar se face rai” din tradiția românească ne arată că raiul este locul oamenilor care dăruiesc și se dăruiesc, nu al celor egoiști și posedați de bogăția lor. Menționez doar în treacăt faptul că unii lingviști susțin că proverbul original ar fi fost „dar din dar se face rar”. Este o formulare cu rimă, care exprimă adevărul că un dar primit nu se cuvine a fi dăruit altei persoane, mai ales dacă este un dar de suflet. Tradiția noastră creștină însă a transformat „rar” în „rai”, exprimând un adevăr evanghelic și liturgic fundamental, anume că darurile dăruite altora pot să-i aducă dăruitorului raiul. Duminica bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr cade în fiecare an în apropiere de Moșii de toamnă, când facem pomenirea de obște a celor adormiți, iar cu acest prilej împărțim daruri pentru cei trecuți la cele veșnice. Prin aceasta arătăm că dorim „să facem rai” celor dragi ai noștri. Toate parastasele săvârșite în tradiția ortodoxă au la bază principiul că darurile oferite pentru cei adormiți le fac acestora parte de darurile din împărăția lui Dumnezeu. Principiul milosteniei și al dăruirii funcționează astfel până dincolo de moarte. 

Dumnezeu este cea mai bogată ființă pe care o cunoaștem. În limba slavonă lui Dumnezeu i se spune „Bog”, un termen din care provin în limba română cuvintele „bogat” și „bogăție”. Dumnezeu este așadar „Cel Bogat”, Cel care posedă întregul univers, pe care însă l-a creat pentru noi oamenii. Am putea spune că Dumnezeu posedă tot și dăruiește tot, fiind imaginea sau modelul dragostei supreme. Întreaga creație este darul Său gratuit pentru noi. Darul creației este caracterizat prin frumusețe și a fost făcut de Dumnezeu spre bucuria noastră. Putem spune prin aceasta că creștinismul este o narațiune a frumosului și o chemare la bucurie prin însăși crearea lumii. 

Originea acestei iubiri este Sfânta Treime, în cadrul căreia fiecare Persoană – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh – se dăruiește Celeilalte. Hristos este, de asemenea, Darul lui Dumnezeu pentru această lume, Cel care ne-a iubit până la sfârșit, dăruindu-Și viața pentru noi. Pentru această iubire Îl lăudăm pe Dumnezeu în Sfânta Liturghie spunând: „Tu din neființă la ființă ne-ai adus pe noi și, căzând noi, iarăși ne-ai ridicat și nu Te-ai depărtat, pe toate făcându-le, până ce ne-ai suit la cer și ne-ai dăruit împărăția Ta ce va să fie”, iar puțin mai departe mărturisim: „Că Tu ai iubit lumea Ta atât de mult, încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”.

Fiind creați după chipul lui Dumnezeu, suntem chemați să tindem tot mai mult spre asemănarea cu El. Aceasta înseamnă chemarea la o viață de dăruire pentru ceilalți, iar astfel starea de rai se răspândește în jurul nostru. Există două niveluri ale dăruirii: a da din ceea ce ai și a da din ceea ce ești. Dumnezeu dăruiește mereu din ambele. Așa cum modurile și timpurile verbale în gramatică se formează prin folosirea lui „a fi” și „a avea”, tot la fel devenirea noastră creștină se întâmplă pe nivelurile acestor două verbe. A dărui din ceea ce ești este adesea mai greu decât să dăruiești din ceea ce ai. Cei care nu posedă multe lucruri materiale ar putea spune că nu au din ce să dăruiască, dar nici unul dintre noi nu va putea spune înaintea lui Dumnezeu de ce nu a dăruit din ceea ce este, din ființa lui, de ce nu a dăruit o vorbă bună, un cuvânt de întărire și mângâiere, un zâmbet sau de ce nu a participat la bucuria celuilalt. Am citit cândva că pentru a zâmbi, trebuie să activăm doar șase mușchi ai feței, iar pentru a ne încrunta mai mult de douăzeci. De ce să cheltuim atunci energia pe încruntări și să nu zâmbim mai mult?

3. Darul este iubirea care curge și se revarsă între oameni

În fiecare dar este pusă iubire din ființa dăruitorului, iar dăruirea sa aduce bucurie în viața primitorului. Darul devine astfel iubirea care curge între oameni, care se revarsă și îmbogățește relațiile dintre aceștia, umplându-le de frumusețe și de bucurie. Fiind o relație de iubire și bucurie între oameni, darul trebuie să fie atât dăruit, cât și primit! Există persoane care dăruiesc cu mare greutate, dar și persoane care primesc greu un dar, neștiind sau neputând să se bucure pentru el. Deoarece creștinismul se întemeiază pe dăruirea gratuită a iubirii lui Dumnezeu, suntem chemați să învățăm din nou și nou să dăruim și să primim. Un exemplu elocvent ni-l oferă Avva Zenon, unul dintre marii părinți ai Patericului egiptean, despre care ni s-a transmis următoarea apoftegmă: 

„Spuneau despre Avva Zenon că, la început, nu voia să ia nimic de la nimeni. Așadar, cei care îi aduceau câte ceva plecau supărați, pentru că nu primea. Alții însă veneau la el și voiau să primească ceva, ca de la un mare bătrân, și cum el nu avea ce să le dea, și aceștia plecau supărați. Atunci bătrânul zice: «Ce să fac, fiindcă pleacă supărați de la mine și cei care îmi aduc daruri, și cei care vor să primească? Mai bine fac așa: dacă unul aduce, iau; dacă unul cere, îi dau». Astfel s-a liniștit pe sine și a mulțumit pe toată lumea”[1].

Chilia Avvei Zenon, trecut la Domnul în Gaza pe la anul 450, a devenit așadar prin schimbarea atitudinii sale față de „a dărui” și „a primi” dintr-un loc al sărăciei și al supărării oaspeților un loc al abundenței, al bucuriei tuturor și al liniștii sufletești a părintelui. Suntem chemați în această duminică să devenim fiecare astfel de locuri binecuvântate ale dăruirii și primirii, cu nădejdea că acest mod de existență ne transformă viața în mod fundamental, făcându-ne să simțim de pe pământ că „dar din dar se face rai”.

Învățăm o astfel de viață a dăruirii și primirii în mod special în Sfânta Liturghie, care este cel mai frumos schimb de daruri dintre Dumnezeu și oameni. Recunoaștem înaintea lui Dumnezeu că darurile pe care le aducem sunt de fapt ale Lui și Îi mulțumim pentru toate: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate”. El ne dăruiește în schimb însăși viața Sa prin Sfintele Daruri, pe care noi o primim cu mare bucurie. Astfel, învățând să ne dăruim și să primim ne împlinim și transformăm viețile într-un loc al abundenței și al iubirii. Drumul este foarte lung, chiar fără de sfârșit, măsura la care trebuie să ajungem fiind lăsată de Avva Pafnutie, care spunea că „a da este mai fericit decât a lua”. Fericit este acela care a înțeles cât de puțin aceasta!

[1] Patericul sau Apoftegmele Părinților din Pustie, Editura Polirom, Iași, 2003, pp.131-132.