Colindele – factor al unității de neam

Pentru noi românii, colindele trezesc nostalgii, ne aduc aminte că aceleași cuvinte, aceleași melodii le-au rostit, de-a lungul secolelor, părinții, moșii și strămoșii noștri, că avem într-înșii niște rădăcini.

Trei elemente au asigurat continuitatea noastră pe pământul vechii Dacii: conștiința de neam, unitatea de limbă și unitatea de credință, cum spunea și cronicarul: „că de la Râm ne tragem și toți dintr-o fântână curăm”, toți românii din Transilvania, Moldova și Muntenia.

Învățăturile din colinde ne-au venit prin tradiție, în momentul formării poporului român: „Colindele ne-au apărat limba, precum limba a apărat colindele și credința”.[1] Noi, românii, suntem singura națiune care nu am fost încreștinați la comandă, ci am fost încreștinați în timp ce ne formam ca popor. De atunci au venit și colindele.Ele sunt o dovadă a continuității noastre românești și creștinești ortodoxe pe acest pământ românesc. Cine vrea să afle ceva despre limba noastră românească din cele mai vechi timpuri, trebuie să se ducă la colinde și la folclor.

Țăranul român, poet înnăscut, și-a cântat durerile în doine, și-a preamărit eroii în legende, iar credința în colinde religioase. Multe din ele au ca motiv principal simbolul euharistic, cântând spicul grâului și floarea vinului, cu produsele lor sfințite prin munca omului și prin destinația lor liturgică.

Prin colinde, ne-am păstrat și unitatea de credință și unitatea de neam și continuitatea pe vatra românească. De aceea, nu greșim când spunem că noi românii am adus evenimentul Nașterii în viața noastră cea de toate zilele. Astfel, în colinde, în acel „lerui” , îl putem identifica pe Aurelian – e una din explicații –, sau poate fi o corupție lingvistică a cuvântului „aliluia” – de aceea pomenim adesea pe Traian sau Ștefan-Vodă, ca și cum evenimentele s-ar fi petrecut la noi.

De altfel, colindele prelungesc evenimentul Nașterii în viața noastră, făcându-ne să-l trăim ca pe un prezent: „Astăzi S-a născut Hristos”, „Să Se nască și să crească, Să ne mântuiască”.

Colindele subliniază comuniunea între oameni. De aceea vorbesc despre „Cei trei păstori”, sau  „Trei crai de la răsărit”, anticipând ceea ce va spune Mântuitorul: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo voi fi și Eu”(Matei 18, 20). Colindele au fost unul din cele mai importante moșteniri din istoria credinței poporului nostru. Ele au fost un mijloc de cultivare a frumosului. Pe lângă valoarea lor doctrinară, colindele constituie „o călăuză în viața morală a credincioșilor, o adevărată școală de virtuți creștine, de credință și de dragoste”.[2]

Colindele cuprind un mănunchi de îndemnuri stăruitoare la muncă, hărnicie, bunătate, dragoste față de glia strămoșească, virtuți care caracterizează profilul spiritual al strămoșilor noștri.

Ascultând colindele noastre ne simțim una cu strămoșii noștri, mai ales că unele din ele au pătruns prin trecătorile ascunse ale munților, fiind purtate prin cele trei provincii românești de către slujitorii Bisericii, de dascăli, dar și de credincioșii de rând, cimentând și pe această cale unitatea neamului românesc. De multe ori, prin  colinde românii și-au cântat suferința și dorul:

Moș Crăciun, Moș Crăciun,

Că ești acum printre noi 

Eu te rog ca anul acesta

Să-mi aduci în loc de daruri

Pe tăticul înapoi (Colindul unui copil orfan)[3]

Pentru noi românii, colindele trezesc și nostalgii istorice. Ne aduc aminte că aceleași cuvinte, aceleași melodii le-au rostit, de-a lungul secolelor, părinții, moșii și strămoșii noștri, că avem într-înșii niște rădăcini. Totdeauna românul a simțit o legătură puternică cu înaintașii lui:

„Azi cu strămoșii cânt în cor, 
Colindul sfânt și bun. 
Tot „Moș” era și-n vremea lor, 
Bătrânul Moș Crăciun. 
Tot „Moș” era și-n vremea lor, 
Bătrânul Moș Crăciun”

Pe pământul României, creștinii ortodocși au conștiința vie că în fiecare an, colindatul se săvârșește nu numai de către contemporanii lor, ci și într-o neîntreruptă legătură duhovnicească cu moșii și strămoșii. Acest cor tainic care leagă generațiile între ele nu este un simplu cor muzical, ci este comuniunea sfântă a dreptei credințe, mai tare decât moartea. Astăzi, „cine rămâne în dreapta credință strămoșească este părtaș la tăria spirituală a strămoșilor mărturisitori ai lui Hristos în timpul prigoanelor sau în vremea năvălirilor păgâne”.[4]

Colindele au fost unul dintre mijloacele de transmitere prin viu grai a limbii noastre și a învățăturii creștine, ca o liturghie a iubirii lui Dumnezeu din neam în neam, din generație în generație.

(Pr. Dumitrache Ciprian)

 

[1] Mitropolitul Antonie Plămădeală, „Bucuria colindelor”, în: Cuvinte la zile mari, Editura Sophia, București, 2009, p.122.

[2] Mihai Colibă, „Colindele religioase – flori alese ale sufletului românesc”, în: Studii Teologice, Anul XLII(1990), Nr.5-6, p.112.

[3] Idem, p.114.

[4] Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale Ortodoxiei. Explorări teologice în spiritualitatea liturgică și filocalică, Trinitas, Iași, 2007, p.432.

Ultimele din categorie