Să ne deschidem Domnului-Iubire

Nu suntem noi cei care putem cu uşurinţă să ne distrugem toate zidurile. Noi nu putem ridica pietrele, una câte una. Însă Dumnezeu-Iubire ne înconjură constant, răbdător. Meterezele noastre nu vor fi demolate de mână omenească. Uşoare ajustări nu ar fi de ajuns. Trebuie o bulversare profundă care să elibereze. Așa cum a trebuit un cutremur ca piatra care închidea mormântul în grădină să se rostogolească, zidurile noastre nu se vor nărui decât prin zdruncinarea temeliilor lor.

Dorinţa noastră de a intra în comuniune cu celălalt şi cu Atotputernicul Dumnezeu ne invită să lăsăm Duhul să ne biruie rezistenţele lăuntrice şi să ne abandonăm dumnezeieştii iubiri. Oraşul fortificat – împrejmuit de metereze în care nu poţi pătrunde şi de unde nu poţi ieşi – este o imagine frapantă a separării. O imagine ce reprezintă negarea însăşi a Iubirii nelimitate. Orice separare care provine dintr-o lipsă de iubire e păcat, oricare ar fi forma acestuia. Şi orice păcat este separare. Separarea este păcat.

A se separa, a deveni sau a rămâne străin celuilalt este contra sensului însuşi al evoluţiei vieţii. Animalele primitive se izolau sub carapace grele. Ele se adăposteau în spatele instrumentelor lor puternice de apărare. Puţin câte puţin și din ce în ce mai mult, au pierdut aceste mijloace defensive, însă şi-au dezvoltat sistemul nervos. Și-au extins contactele. Omul este cel mai puţin protejat dintre vieţuitoare, însă cel mai deschis comunicării. Toate acestea au fost vrute de către Domnul Iubirii.

Cetatea închisă este, în anumite cazuri, o persoană sau un grup de persoane de care nu am vrea să ne apropiem, dar cu care am vrea să intrăm într-o autentică relaţie iubitoare. Însă oraşul şi-a închis porţile dinaintea noastră. Ce să facem? Să asaltăm meterezele? Nu. Trebuie, de mai multe ori, de şapte ori, de şaptezeci şi şapte de ori, să se facă turul fortăreţei în tăcere, cu o rezervă respectoasă şi afectuoasă, fără a ne emoţiona dinaintea pietrelor şi injuriilor care pot fi aruncate asupra noastră. Şi, mai ales, în acest circuit, trebuie să purtăm cu noi arca legământului, arca legământului nostru cu Dumnezeu-Iubire, adică tot ceea ce avem în lăuntrul nostru mai sfânt şi generos. Şi aceasta, până ce Dumnezeu Iubire ne va zice: „Acum l-am vindecat pe acela sau pe aceia în braţele tale. Am distrus zidul despărţitor. Ţi-i dau. Te dau lor”.

Poate că vom ajunge la sfârşitul vieţii fără să vedem cum capitulează cei pe care, în zadar, îi numeam iubire. Însă, în ceea ce ne priveşte, vom fi fost, într-o oarecare măsură, biruitori. Căci asediind aceşti izolaţi de bunăvoie doar cu forţele Iubirii, vom fi făcut să se năruiască propriile noastre zidiri. Cu adevărat, persoana nu este şi ea baricadată contra iubirii? Fortăreaţă ostilă sunt, mai înainte de toate, eu însumi.

Zidurile oraşului închis nu au fost ridicate într-o zi. Astfel de construcţii cer ani întregi. Adeseori, printr-o lentă acumulare de materie secretată, o ureche devine surdă. La fel, piatră cu piatră, zi după zi, an după an, am ridicat un zid de egoism tot mai înalt. M-am izolat printr-o dublă incintă. Mai întâi meterezul văzut de toţi al cuvintelor şi acţiunilor mele negative. Apoi meterezul invizibil şi mai funest al gândurilor mele fixate cu încăpăţânare asupra mie însumi.

Oraşul fortuit construit de mine a fost asediat. Oraşul nostru închis, cel al fiecăruia dintre noi, cine îl asediază? Sunt ceilalţi oameni. Este Iubirea. Nu suntem noi cei care putem cu uşurinţă să ne distrugem toate zidurile. Noi nu putem ridica pietrele, una câte una. Însă Dumnezeu-Iubire ne înconjură constant, răbdător. Meterezele noastre nu vor fi demolate de mână omenească. Uşoare ajustări nu ar fi de ajuns. Trebuie o bulversare profundă care să elibereze. Așa cum a trebuit un cutremur ca piatra care închidea mormântul în grădină să se rostogolească, zidurile noastre nu se vor nărui decât prin zdruncinarea temeliilor lor.

O, dă-mi, Doamne-Iubire, marea zguduitură dintru început! Lovirea unei pietre de o altă piatră face să scapere scânteia. Fie ca şocul produs de năruirea zidurilor de separare să aprindă în mine incendiul dorit şi să mă facă părtaş Rugului Aprins! Fie ca toate aceste limite mizerabile să fie abolite de marea Ta Iubire fără limite!

(Un monah din Biserica de Răsărit – Părintele Lev Gillet, Iubirea fără limite, Chevetogne, 1971, pp. 56-59)

Ultimele din categorie