Ne găsim în prag de sărbătoare. Colindătorii ne fac cunoscută vestea minunată. Aromele bradului împodobit transformă fiece casă într-o peșteră primenită în așteptarea Pruncului Sfânt. Totul pare desprins dintr-o nesfârșită poveste, rescrisă an de an, iar noi devenim personaje ca de basm ce populează istoria înomenirii lui Dumnezeu. Oriunde te întorci, tablouri uluitoare îţi încântă ochii și urechile: la ferestre, colinde; pe ulițe și străzi, cete de vestitori ai sfintei Nașteri; în văzduh, toacă și clopote ori sunete de zurgălăi; în biserici, cântări de preamărire aduse lui Dumnezeu Copilul; în casele credincioșilor, neamuri, prieteni, oaspeți, multă veselie, iar pe mese, alese bucate. Oricât de feerice ar fi sărbătorile de astăzi, oricâte milioane de beculețe s-ar aprinde, spintecând bezna nopții, oricât ne-ar ispiti freamătul cumpărăturilor, iar rafturile unităților comerciale, doldora de nenumărate „tentaţii”, ne-ar îndemna să oferim daruri celor apropiaţi, totuși parcă odinioară sărbătorile erau învăluite mai stăruitor în parfumul sfintelor tradiții și al evlaviei.

Cine poate uita asemenea clipe care ne-au înfrumuseţat vârsta cea neprihănită a prunciei, umplând-o de bucurii? Cu toții depănăm din caierul vremurilor astfel de trăiri și de întâmplări neuitate. Vorbind despre sărbători, cu tot alaiul lor de tradiții, cântece de stea, urături, pregătiri, îngrijorări însoţite de necurmate nădejdi de mai bine, cu noianul lor de lumini și umbre, m-am simţit răpit de dulci amintiri, cu omături mari și viscole nemilostive, de imagini neșterse din care voiesc a vă împărtăși cu emoție și încântare.

Astfel, îmi amintesc că în copilăria mea așteptam cu toții, dar îndeosebi noi, țâncii, ca zăpada să se cearnă din sita văzduhului. Fumul, îngrămădit prin coșurile cuminți de pe casele megieșilor, ne amintea că trebuie să cam lăsăm hârjoneala, oferind un răgaz jocurilor nesfârșite și poznașului săniuș, ca să ne adăpostim la gura sobei, dezmorțindu-ne firavele trupuri zgribulite de vânturi ori șfichiuite de gerurile ce dădeau târcoale zilei. În preajma Crăciunului, toată lumea se afla într-o neostoită forfotă ce anima ulițele satului, până nu demult pustii ori trezite doar de glasul vreunui câine răgușit, care ținea morțiș să arate stăpânilor că-și merită codrul de pâine primit pentru serviciile aduse gospodăriei.

Cei mari cu ale lor, noi, copilandrii, cu ale noastre. După Sfântul Nicolae, se formau cetele de colindători și urători. Cu o seriozitate desprinsă, parcă, din vremuri străvechi, se adunau pe la casa câte unuia, începând repetițiile, dar și certurile, arvunirile sau felurite „afăceri”, ca între oamenii mari. Pe-nserate, sunete asurzitoare de dobe, buhaiuri, harapnice, împletite cu glasurile colindătorilor și urătorilor, cuprindeau satul. Fiecare parte a zilei avea specificul ei. Dacă seara era rezervată pregătirilor de colindat și urat, diminețile friguroase erau tulburate de glasurile sărmanilor purcei, care covițau de clocotea cerul că le-a venit sorocul, vestind masa îmbelșugată a gospodarilor în sfântă zi de sărbătoare. În ajun, sau cu o zi-două înainte, preotul satului se pornea cu icoana, să vestească tuturor că Hristos Se naște nu doar la Betleem, ci și în inimile celor ce și-au primenit sufletul și casa pentru emoționanta întâlnire cu dumnezeiescul odor. Mulți băiețandri animau venirea slujitorului Domnului prin strigări energice: „Chiralesa!”. Gospodinele, cu mânecile suflecate, terminând de dereticat odăile, se pregăteau să dea la rumenit cozonacii și colacii dolofani, nerăbdători să se încălzească nițel. Când auzeau strigătul chiralesei, aruncau vătraiele ori șorțurile pline de făină, semn al trudnicei lor osteneli, apoi se așezau cuminți lângă restul familiei, primind binecuvântarea preotului. Cele mai darnice îl ospătau pe păstorul lor duhovnicesc cu o prăjitură tradițională, numită „Pelincuțele Domnului” sau turtă cu julfă. Din păcate, astăzi o mai fac foarte puține femei. După trecerea sacerdotului, așteptată cu multă emoție, jupâneasa îi răsplătea generos pe copii cu mere, nuci sau dulciuri.

Seara de ajun a Nașterii Domnului se învăluia într-o tainică și preafrumoasă lumină, ce transforma bezna nopții într-un Răsărit fără de sfârșit. Porneam să colindăm, întovărășiți cu frații, vecinii ori colegii de școală. Glasurile numeroaselor cete sfredeleau liniștea serii. O, ce veste minunată! se auzea deodată pe la casele gospodarilor, punându-se, chiar fără intenție, într-o admirabilă competiție: care grup cântă mai frumos, cine se aude mai tare? Generoase, gazdele ne dăruiau dulciuri, însoţite de câte un gologan, iar noi le făgăduiam să revenim la urat și semănat. Stau acum și mă întreb: dacă gospodarii cărora le-aduceam vestea Nașterii Sfântului Prunc nu ne-ar fi oferit nimic, oare noi, țâncii de atunci, i-am fi colindat? În pruncie nici nu ne puneam o asemenea problemă. Părinții ne spuneau: așa e tradiţia; dacă nu te duci, nu vine Moș Crăciun, botezat de comuniști cu numele rece, searbăd, de Gerilă. Începusem să înțeleg că obiceiul respectiv, pe lângă bănuții ori zaharicalele primite, făcea parte dintr-o rânduială încremenită între bătrâne veleaturi, de aceea o împlineam cu o nestăvilită bucurie.

Se pot povesti atât de multe despre sărbătoarea Crăciunului...! Eu n-am făcut decât să vă provoc. Cu nădejdea că veți continua fiecare să depănați dulci amintiri despre frumosul praznic, să nu uităm că Sfânta Naștere a Domnului constituie o parte din istoria iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Această iubire este lumina care împrăştie tot întunericul nostru, ajutându-ne să deslușim taina înomenirii lui Dumnezeu. De aceea, vă fac poftire să priviți cu atenție icoana Nașterii Pruncului Iisus, ca să-L vedeți, dincolo de culori, execuție și stil, pe Însuşi Iisus, Dumnezeu prezent în istoria şi în viaţa noastră, în familia din Betleem, dar şi în familiile noastre, în bisericile în care ne adunăm să proslăvim sfânta Sa Naştere, însă îndeosebi în inimile noastre curate şi pline de credinţă, unde vrem să-I simţim cu adevărat prezenţa dumnezeiască.