Nimeni nu ştia cine sunt năvălitorii şi de unde au apărut. Însă tuturor le era clară intenţia asediatorilor: jaful. La Mănăstirea Bogdana era slujbă. Cineva obişnuit cu atmosfera de la slujbele mănăstirii însă, şi-ar fi putut da seama că înăuntrul bisericii, pe lângă slujbă, se mai petrece ceva. Din timp în timp, câţiva călugări mai vânjoşi, îmbrăcaţi cu straie largi, ieşeau din biserică, dar aveau un pas apăsat, de parcă ar fi cărat cine ştie ce povară.

Călugării au auzit din timp despre grozăvia care se petrecea în oraş, dar măcar se bucurau, dacă s-ar mai putea spune aşa, că atacatorii nu sunt turci şi, cu toate că urma jaful, ştiau că biserica nu va fi incendiată. Pentru că timpul era foarte scurt, au hotărât ca imediat să înceapă slujba privegherii şi să ascundă comoara cea mai valoroasă a mănăstirii: moaştele Sfântului Leontie. Dar unde să le ascunzi când oraşul, curtea roiau de lume, iar biserica era şi ea plină ochi?

Legenda spune că monahii s-au adunat ciorchine în naos, în faţa tabloului votiv, încât nimeni nu-şi putea da seama ce se întâmplă în mijloc. Au ferit lespezile de piatră de pe pardoseală şi au început să sape. Pământul scos era pus în traiste, iar călugării mai voinici le doseau pe sub largile rase şi le răsturnau prin dosul chiliilor, chiar în chilii, fără să-i vadă nimeni. După câteva ore, când privegherea era pe sfârşite, iar moaştele sfântului erau bine tăinuite, au apărut şi tâlharii. Cât de mare a fost jaful ori câţi vor fi pierit de sabie nu se mai ştie, însă istoria a lăsat câteva indicii că, într-adevăr, în acea zi nefastă din 1639, Rădăuţiul nu a cunoscut mila. Însuşi Vasile Lupu, domnitorul Moldovei din acei ani, a venit la Rădăuţi să vadă ce s-a întâmplat şi, tulburat de distrugerile văzute, ar fi spus cu tristeţe: „Domnia mea a văzut pe acea Sfântă Episcopie lipsită de oameni şi prădată de tâlhari”.

Curios este că, după acea invazie, moaştele Sfântului Leontie au fost considerate pierdute, la fel ca toate odoarele prădate, semn că nimeni din cei care au plănuit ori au îngropat sfintele moaşte nu a mai rămas în viaţă.

A rămas doar o legendă, pe alocuri obscură, despre o comoară îngropată în graba mare de călugări, în timpul unei privegheri.

Legenda se confirmă

Între anii 1974-1977, la biserica Mănăstirii Bogdana, cea mai veche biserică de piatră din Moldova, ctitorită de Bogdan I, întemeietorul statului feudal Moldova, s-au efectuat cercetări arheologice şi, din întâmplare sau poate chiar ispitiţi de legendă, arheologii au ferit lespezile de sub tabloul votiv, iar ce au găsit i-au pus într-o mare încurcătură. Indiciile găsite de arheologi, în măsură să permită datarea mormântului, erau contradictorii - unele indicând secolele XIV-XV, altele prima parte a secolului al XVII-lea.

Adunând şi punând cap la cap tot felul de informaţii, misterul osemintelor necunoscute a fost elucidat. Elementele din veşmintele găsite în mormânt plasau vechimea osemintelor în secolelor XIV-XV, iar acoperământul de mormânt era, fără niciun dubiu, de la începutul veacului al XVII-lea. Nu mai încăpea nicio îndoială: fuseseră descoperite moaştele Sfântului Leontie, primul episcop de Rădăuţi, socotite pierdute timp de 350 de ani. Indiciile arheologice erau întărite şi de menţiunea găsită în manuscrisele ieromonahului kievean Zaharia Kopâstenski, care spunea că „moaştele Sfântului Leontie au stat în biserică în naos, în partea dreaptă sub tabloul ctitoricesc”.

Cu alte cuvinte, în graba mare de a salva de la pângărire nepreţuitele relicve ale mănăstirii, monahii le-au ascuns chiar sub locul unde erau aşezate de obicei, poate tocmai pentru a atrage cât mai puţin atenţia celor prezenţi la acea priveghere.

Moaştele Sfântului Leontie, din nou la lumină

E lesne de înţeles că, fiind plină epocă comunistă, o asemenea descoperire nu putea fi mediatizată. Toate elementele cu valoare arheologică din mormânt au fost ridicate, dar mormântul a fost din nou închis, pentru încă un sfert de veac.

În 1991, s-a hotărât redeschiderea mormântului şi repunerea moaştelor Sfântului Leontie la loc de cinste, pentru a putea fi venerate de credincioşi, aşa cum se întâmpla cu mai bine de 350 de ani în urmă. La momentul exhumării moaştelor au participat, pe lângă mai mulţi preoţi, PS Gherasim Putneanul şi fostul stareţ al mănăstirii, arhimandritul Teodor Pavlo, ambii trecuţi la Domnul între timp. Spre surprinderea tuturor celor prezenţi, moaştele nu erau întregi, ci doar numai porţiuni.

Cine a fost sfântul Leontie?

Sfântul Leontie a avut parte dintotdeauna de o evlavie deosebită din partea bucovinenilor. Chiar mai mult decât atât, cu doar câţiva ani înainte de tragedia din 1639, acelaşi ieromonah kievean, Zaharia Kopâstenski, de care am amintit şi mai înainte, vorbea despre marele pelerinaj care avea loc an de an, la 1 iulie, la Rădăuţi, la moaştele Sfântului Leontie, la care veneau nu numai români, ci şi ucraineni şi alte neamuri. Drumul care ducea la mănăstire, adică cel pe care veneau pelerinii la Sfântul Leontie, se numea „Drumul Sfântului”.

Lavrentie ieromonahul a trăit la sfârşitul veacului al XIV-lea şi prima parte a celui de-al XV-lea, în zona Rădăuţiului, la Mănăstirea Laura. A fost unul dintre călugării cu viaţă aleasă, fiind considerat sfânt, încă din timpul vieţii, de cei care îl căutau pentru a-i cere sfatul, la mănăstirea Laura. După înfiinţarea scaunului episcopal de la Rădăuţi în timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432), smeritul monah Lavrentie a primit cinstea episcopatului. Mănăstirea Laura a fost lăsată în grija celui mai destoinic ucenic al său, nimeni altul decât binecunoscutul Daniel Sihastrul, sfătuitorul voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Spre bătrâneţe, vlădica Lavrentie s-a retras din scaunul episcopal, pentru a duce viaţă de schivnic (cea mai înaltă consacrare monahală), noul său nume fiind Leontie. După moarte, trupul său a rămas neputrezit şi, atât datorită amintirii rămase în mintea credincioşilor, cât şi faimei moaştelor sale de a fi făcătoare de minuni, a fost cinstit foarte curând după trecerea la Domnul ca sfânt, la data de 1 iulie.

În iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea oficială a Sfântului Leontie. Data pomenirii sale a fost păstrată la 1 iulie, după vechea tradiţie. (N.P.)